PĂRINTELE ILIE

L-am cunoscut într-un moment de răscruce din viața mea, în care pașii destinului m-au purtat de-a lungul Văii Gurghiului. În vârful unui deal domol, sprijinită în coasta unei păduri liniștite, mi-a atras atenția o bisericuță mică, construită din lemn, în unghiuri simple, dinspre care se auzea o cântare blândă. Cu sufletul îngreunat de poverile greșelilor lumești, am cutezat a deschide ușa de lemn și a mă amesteca printre cei câțiva credincioși (nu mai mult de cincisprezece suflete), pentru a asculta slujba din sfânta zi de duminică. Nu am fost până în acel moment un exemplu de credință și nici nu am aprobat vreodată fanatismul care determină persoanele să se târască în genunchi și în coate pe la diverse moaște. Cu toate acestea, căldura, blândețea și intonația rugăciunilor din mica bisericuță m-au făcut să lăcrimez pe tot parcursul slujbei. Plângea în mine și sufletul și trupul, ca și cum s-ar fi rupt zăgazurile unei mări de durere pe care nu o puteam stăvili cu nici un preț. Inexplicabil pentru mine. Mai târziu, căutând înțelesurile acelei magii stranii, nu am găsit nici o altă explicație în afara celei că tocmai îmi găsisem părintele spiritual, duhovnicul pe care trebuie să-l aibă orice credincios. Era Părintele Ilie, cel care mi-a atins spiritul cum nu a făcut-o nici un preot până atunci.

Din experiența mea, nu prea bogată, ce-i drept, în cele bisericești, pot afirma că sunt puțini slujitori întru Domnul cu har și mai ales dintre acei a căror credință și devotament s-au materializat într-un mod atât de vizibil ca în cazul Părintelui Ilie. Imaginați-vă o tânără față bisericească, trimisă într-un loc gol, fără nici o altă resursă decât propria credință, să ridice o mănăstire. În nopțile mult prea lungi petrecute într-o casă părăsită, cu vântul obraznic, strecurându-se prin ușile și ferestrele fără închizători, obligându-l să își ridice picioarele pe un scaun șubred pentru a le feri de îngheț, sleit de puterile trupești, părintele Îl ruga pe Domnul, în disperare: „Doamne, fă să mă mănânce ursul, pentru că nu sunt vrednic a înfăptui lucrarea ce mi-a fost hărăzită!" Ursul, plimbăreț greoi prin pădurea din apropierea locului în care trebuia construită mănăstirea, l-a întâmpinat într-una din dimineți, fără nici o intenție de a-l servi pe cuviosul părinte la micul dejun, doar ca un semn că Domnul îi cunoaște frământările și neajunsurile întâmpinate. Cu ajutorul credincioșilor strânși în jurul său precum oile în jurul păstorului, pe dealul pustiu care adăpostise în alte vremuri o biserică, arsă apoi din temelii, s-a ridicat o micuță biserică de lemn, locul în care a început cu adevărat și apropierea mea de Dumnezeu. În timp, Părintele Ilie s-a transformat în arhitect, pentru că planurile pentru o astfel de construcție sunt costisitoare, în economist, pentru că micile contribuții ale credincioșilor trebuiau orânduite într-un mod care să asigure nu numai funcționalitatea bisericii de lemn, ci și construirea noului locaș de cult, și în câte și mai câte posturi atât de trebuincioase unui astfel de proiect, fără a uita de îndatoririle bisericești și duhovnicești.

Au trecut ani de atunci, peste zece, din câte îmi aduc eu aminte. Mănăstirea de la Cașva, care poartă hramul Tuturor Sfinților s-a ridicat spre cer sub atenta grijă a Părintelui Ilie, un duhovnic pentru care eu, personal, mulțumesc zilnic Domnului Dumnezeu că mi l-a scos în cale, pentru că mi-a fost alături în toate momentele importante ale vieții, m-a sfătuit și m-a îndrumat așa cum trebuie să o facă orice părinte spiritual. În satul mic de la poalele dealului pe care a fost ridicată mănăstirea, au început a se țese legende legate de modul în care părintele a făcut să curgă apă în fântâni seci, să se vindece boli fără leac sau să se scape de necazuri grele. Nu știu câte sunt reale și câte sunt povestite în semn de mulțumire pentru binecuvântările pe care le-a făcut posibile Părintele Ilie, știu doar că, pentru mine, Mănăstirea Tuturor Sfinților de la Cașva a devenit a doua casă, la care mă întorc de câte ori pot, cu drag și credință în suflet, că măicuțele sunt pentru mine niște surori cărora le pot împărtăși frământările mele fără teama de a fi judecată și ponegrită, și că tot ce a însemnat pasul meu către spiritualitate este datorat duhovnicului meu, Părintele Ilie.

Am simțit nevoia de a vă împărtăși această poveste pentru că, înainte de a-l cunoaște pe protagonistul acestor rânduri, nu aș fi crezut că apropierea de cele sfinte îți poate schimba viața și că un duhovnic îți poate călăuzi pașii în așa fel încât să găsești un echilibru între trăirile interioare și exterioare, în conexiune cu spiritualitatea. Orbiți de cele lumești, uităm de multe ori că stresul, nemulțumirile, neîmplinirile și problemele noastre cotidiene își pot găsi alinare sau chiar rezolvare prin credință. Nu e târziu niciodată să faci un pas către biserică și către slujitorii săi, pentru că nebănuite sunt căile care te pot conduce la liniște sufletească, la lumină și la dezvăluirea unor valori spirituale cu profunde implicații în viața noastră.

 

Lasă un comentariu