Nu o dată, auzim, pe la televiziuni, ori citim în presă cum unii politicieni (de conjunctură, și nu de profesie) se declară, cu mândrie patriotică, ba că sunt „de stânga", ba „de dreapta", ori, la nevoie, „de centru" sau de „centru-dreapta". Însă care, după alegeri, dar și la final de mandat, o cotesc „la stânga împrejur." Adică, sar dintr-o barcă în alta (de la Putere spre Opoziție și viceversa) fără nicio remușcare. În funcție de interese.
Să luăm în discuție doar un exemplu. S-a tot spus - și pe drept cuvânt - că singurul partid de stânga din România - PSD - este, încă, departe de stânga europeană. Cei care îi contestă PSD-ului atributul de „partid de stânga" - în accepția europeană, invocă două lucruri. Primul: nu te poți considera ca partid „de stânga", câtă vreme unii lideri ai partidului sunt putred de bogați. În al doilea rând, electoratul preponderent rural și politicile promovate de-a lungul timpului despart Partidul Social Democrat de marile formațiuni socialiste din Europa Occidentală. Dar pe lângă cele două lucruri ce despart PSD de stânga europeană, mai există o (mică, mare) diferență, sesizată, din interior, chiar și de unii lideri ai PSD. Anume că stânga europeană este ideologizată, în timp ce stânga românească este politizată. Stânga europeană pune, apoi, valorile înaintea luptei pentru putere, în timp ce stânga românească este, în primul rând, preocupată de voturi, adică de accesul la resurse.
Or, din acest punct de vedere - al obsesiei pentru Putere și al accesului la resurse (la bani, în fond) - există vreo deosebire, în România, între PSD și PNL, PDL, UNPR ori PP-DD și UDMR? Niciuna. Tot o apă și-un… pământ, accesul la resursele financiare (care duc la îmbogățirea sigură) fiind unicul scop și unica obsesie.
GHEORGHE GIURGIU
