Interjecția

Ca parte de vorbire, interjecția se deosebește de substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb care denumesc (exprimă) noțiuni precum și de prepoziție și conjuncție care stabilesc relații interprepoziționale și intraprepoziționale.

Gramatica Academiei definește interjecția ca parte de vorbire neflexibilă exclamativă, prin care se exteriorizează senzații, sentimente, manifestări de voință sau se reproduc sunete și zgomote din natură.

Ex.: „O, vino iar/ Cuvinte dulci inspiră-mi/Privirea ta asupra mea să plece,/Sub raza ei mă lasă a petrece/Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi". (Mihai Eminescu - Sonet)

Ex. „Pupăza zbrr! Pe-o dugheană". (Amintiri din copilărie, Ion Creangă)

O clasificare amplă a interjecțiilor se află în manualul de liceu, urmărindu-se originea și înțelesul acestora (p. 221)

În legătură cu subtitlul rubricii, nu voi uita să amintesc că interjecția, ca parte de vorbire indeclinabilă, în limba latină exprimă o stare de durere: O! eheu! De bucurie: evoe, evax (= bravo!); de amenințare și compasiune: vae! (= vai!), de chemare: eho (= hei).

Expresia vae victis! (vai celor învinși!) este cuprinsă în manualul de Limba Latină (p. 97), fiind pronunțată de Brennus, conducătorul unui trib galic care a invadat și jefuit Roma (390 î. Hr.). Romanii și-au răscumpărat libertatea cu o anumită cantitate de aur. Acestora li s-a părut că tribul cuceritor a folosit greutăți false. Brennus și-a aruncat în cumpănă sabia sa, foarte grea și odată cu sabia și cuvintele „Vae victis". Relatarea aparține istoricului Titus Livius.

Interjecțiile sunt frecvente în aspectul oral al limbii: „D-alei, Toma Alimoș,/Haiduc din Țara-de-Jos,/Nalt la stat,/Mare la sfat,/Pe la mine ce-ai cătat?" (folclor)

„Of! nu zac de nici un rău/Ci, bade, de dorul tău!" (Jarnik-Bârscanu)

„Vai, ce lună și ce bine!/Și bădița nu mai vine!" (literatura populară)

Sensurile multiple ale interjecțiilor sunt deduse din context. Un rol important în sesizarea acestor sensuri îl are intonația. Interjecția a! aa! Poate exprima mirarea: „- Aa! S-a mirat prelung și cu plăcere domnul Dionisie." (Sadoveanu); bucuria: „- A! Am scăpat, frățioare!", admirație: „- Aa, ce frumoasă ești primăvară!", entuziasmul: „A! vom asculta, din nou, colindători!".

Diferitele sunete și zgomote din natură sunt redate prin așa-zisele onomatopee sau cuvinte imitative.

Ex. „(Găina) răpede se întoarce acasă la babă și începe de pe la poartă: cot, cot, cotcodac!" (Ion Creangă)

Ex. „… cocliți îngână bleg, croncănitul ciorilor de zgură: cra-cra, cuac-cuac…" (P. Teodorescu); onomatopee, onomatopee, s.f., cuvânt care prin elementele lui sonore imită sunete, zgomote etc., din natură; cuvânt imitativ (Din fr. onomatopee)

Folosirea cuvintelor imitative sporesc expresivitatea în comunicare.

Putem compara: „Și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât." (I. Creangă) cu „Și… îi mergeau sarmalele întregi pe gât." Diferența în exprimare (și în poftă!) e mare! Vom simți la Crăciun!

Lasă un comentariu