DOR DE OAMENI DRAGI. LA RECEA ÎNFLORESC MAGNOLIILE!

Distribuie pe:

„Diavolul s-a întins peste măsură, din pricini pe care nu le cunoaștem. Ar trebui create noi instituții, să apară noi forțe, care să reprezinte calea lui Dumnezeu. Dar iarăși: cine și cum anume, când omenirea pare să nu mai producă anticorpi care s-o apere de forțele Răului?" (Mihai Sin)

E primăvară în ianuarie" era o melodie din vreme tinereții unora dintre cei care, duminică, 7 decembrie, am trecut, din nou, cu sfială, pragul Mănăstirii Recea, în amintirea celui prea curând plecat dintre noi, prozatorul Mihai Sin.

Sub perdeaua de lacrimi mărunte a toamnei târzii, răcorindu-ne frunțile și inimile obosite, după Sfânta Liturghie și slujba rânduită întru fericita adormire a prietenului drag, oficiate în splendida „Mireasă de piatră" - marea și singura biserică din Europa realizată integral din mozaic venețian -, am coborât în… grădina sufletelor, acolo unde, în loc cu verdeață, printre brazi și pomi cu frunza scuturată acum, în vecinătatea lui Mihai Sin, se odihnește încă un prieten - Serafim Duicu - neostoit luptător pe baricada culturii românești, acel prea repede uitat de târgumureșeni „cavaler de Gorj sub culorile Transilvaniei", cum îl numeam eu într-un modest exercițiu de admirație cuprins în file de carte.

Duminică, 7 decembrie, la Recea ploua. Lumina gri încețoșa verdele brâului vegetal înconjurând înalta cetate în care cultura și cultul vibrează în nobilă împletire, ocrotite cu dragoste și minunată altitudine spirituală de Maica stareță Cristina. Aici simți cu adevărat cum lucrează Dumnezeu, redimensionând trăirile și timpul interior. Și nu numai timpul interior al ființei se metamorfozează, ci chiar și cel exterior! În scuarul adăpostit de pridvorul domnesc al chiliilor, ordonați ca niște soldați pregătiți să dea onorul, mugurii verzi ai magnoliilor își îndreptau, acum, în decembrie (nu în ianuarie, ca în cântecul amintit!), căpșoarele spre cer, gata-gata să plesnească în culoare.

Câtă forță emană această persoană atât de deosebită, Maica stareță Cristina! Un chip frumos, pe care timpul îl ocolește, de vreo opt decenii, cruțându-l cu iubire, o vivacitate sfidând trecerea, o inteligență ieșită din tipare, un psiholog imbatabil. O mireană chimistă cândva, descifrând tainele lumii printre eprubete, sprijinind acum pe umerii ei delicați și pe fruntea înaltă catapeteasma sufletelor. Câtă energie și cât echilibru!

„El nu a murit, doar a plecat" - ne spunea aproape șoptit, ca un alint, maica stareță, mie și prietenei de o viață, Anca Sin.

Știu, măicuță bună, dar tot doare, și tot ne vom întreba, retoric desigur, mereu, ca și Nichifor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?". Ne trecem cu speranța că măcar ei, cei duși, și-au aflat mântuirea. Și mi-am reamintit mărturisirea prietenului Mihai despre cartea sa ultimă, „Ispita izbăvirii" (Dumnezeule, ce titlu!): „În definitiv, fiecare dintre noi asta căutăm o viață întreagă, să ne izbăvim. Iar eu despre asta am scris, și am tot scris, personajele mele asta caută cu înfrigurare."

Personajele lui Mihai caută, într-adevăr, calea spre izbăvire. „Câtă viață, atâta literatură!". Dar, în existența asta mizerabilă, a noastră, în plutirea noastră cea de toate zilele, calea spre izbăvire nu este, mai niciodată, nici cea mai dreaptă, nici cea mai scurtă. Ar fi prea ușor! „O luptă-i viața,/ deci, te luptă!" Cu cine? Cu „Satana" - cel cu milioane de chipuri, cel din afară, dar și din interiorul ființei.

În microsistemul personal, te iei la trântă cu durerea, cu spaimele, cu viața, cu eșecul, cu moartea. Până când? Până la capăt.

În efemerul microsistem social românesc, însă, avem altă bătălie, mare cât roata carului, cu o redutabilă permanență, bătută în cuie încă de la Facere: blestemul dezunirii.

Celor dispuși la polemică le amintesc faptul că toți suntem trecători, veșnic nu e decât Dumnezeu, dar și că, deși permanența nu obligă la veșnicie, blestemul dezunirii și ura de sine ale românilor au devenit a doua natură. Cine credeți că ar trebui să se întristeze din acest motiv și/sau să reacționeze în vreun fel? Extratereștrii? Oricum am privi lucrurile, sistemul românesc este micro față de macrosistemul internațional (efemer și acela), nemaivorbind de Universul infinit. Așadar, poate nu doar aparent, suntem mici, răi și trecători. Poate, doar… „prea mici pentru un război atât de mare", dar… ar putea fi și altfel, dacă am vrea cu adevărat: „(…) Deoarece picioarele nu mai voiau a suporta trupul, mâinile nu mai voiau a veghia și a vedea pentru celelalte mădulare, începu trupul a se veșteji (…) și din zi în zi a se apropia de moarte. Atunci văzură ele nebunia ce au făcut, se uniră iarăși și se legară strâns, că ce au încercat nu vor mai încerca încă o dată" (fragment dintr-un manuscris din secolul XIX, aflat în Muzeul țării Făgărașului și citat de Mihai Sin, în loc de introducere în „Ispita izbăvirii")

În concluzie… salvarea înseamă Unire! Dar și Pedepsirea vinovaților. „La miezul nopții, un popor se clatină și piere. Nu este nici întuneric, nici umbră a morții, unde să se poată ascunde cei ce fac fărădelegea" (Iov, 34: 20, 22).

Într-adevăr. Omul este - a devenit, mai ales în ultima vreme! - o fiară eminamente sângeroasă, spre deosebire de „colegii" săi din regnul animal; ucide din plăcere și totdeauna mult mai mult, cel mai adesea inutil, pentru a-și hrăni trupul, spaimele, ori pentru a-și acoperi goliciunile de tot felul. Haita mizerabilă se hlizește la lună, împerechindu-se public pentru imagine artistică, de pe poziții de forță, fiindcă „atacul e cea mai bună apărare" și fiindcă până și umbrele li s-au prelins pe zidul jilav al vinovățiilor încă nepedepsite. Să nu ucizi! Aș spune că mi-e milă, dar aș minți.

Mă gândeam la toate acestea, și încă la multe altele, duminică, ieșind pe poarta Mănăstirii Recea și terminându-mi în gând cartea de publicistică, sub ploaia rece biciuindu-mi deja, ca un avertisment, fruntea și sufletul, la despărțirea de locul binecuvântat unde nu „e primăvară în ianuarie", dar, în decembrie, înfloresc magnoliile!

Nimic nu este întâmplător. Există Dumnezeu!

 

Lasă un comentariu