Spre țara lui Lerui-Ler, se spune, merge sufletul tremurând.
Cartea aceasta se așază în țara Lerului-Ler, fiind doar suflet tremurând; de parcă ar vorbi cu Dumnezeu, chiar cunoscându-L; întru dezarmarea iadului, ar spune Părintele Arsenie Boca. Căci, dacă în jur se prăbușesc altare (v. Nostalgia paradisului), lumina dumnezeiască le reface prin cuvânt. Venim și spunem: În gândirile line/ Dă-ni-l, Doamne, și astăzi și mâine, / ține-i cumpăna înaltă și vie, / naște-i clipă și crește-i vecie! Apoi, prin cuvântul poeziei îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească. Scriu - mărturisea poetul Grigore Vieru - pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape…
Umblam, vedeam și nu mă închegam... Umblam, vedeam, dar nu mă întemeiam. Tălmăcesc, acum, reflecții blagiene, căci, umblam, vedeam și nu mă închegam, nu mă întemeiam, până când m-am îmbrăcat în cămașa albă a Preabunului Dumnezeu, înțelegând că altfel ești ființă rămasă-pe-dinafară, că fără Dumnezeu omul trăiește după cum bate vântul, într-o lume schimonosită, în destrămare. Omul, trecător pe „coaja pământului", scria Eminescu, cu cât câștigă convingerea despre nimicnicia lui și despre mărimea lui Dumnezeu scade din deșertăciunea lumii. Caut, prin vers, dorindu-l din ce în ce mai limpede, așezat pe aripă de înger, în tărâmul emoțiilor, mărimea lui Dumnezeu; să scad măcar o picătură din deșertăciunea lumii, să pot spune, în curată bucurie, precum Claudel: Dumnezeu există! Eu l-am întâlnit! Căci, dacă nu ai, precum Kierkegaard, acea oră 10 și jumătate, a iluminării, (a se vedea comentariul lui Lucian Blaga din Religie și spirit, 1942) și marele tău cutremur de pământ, adică adevărul tău, ideea pentru care să trăiești și să mori, ieși din grația divină. Desigur, pentru a rămâne în grația divină, o ilustrează Kierkegaard, trebuie să te zbați, să înduri, să ajungi la conștiința păcătoșeniei tale. Visul nu e doar neted, ci și înfrigurat…
Frigul visului așază în demers editorial, prin grija scriitorului Nicolae Băciuț, directorul unei importante edituri a Transilvaniei, poeme din manuscrise de ultimă oară, cu poeme mai de demult, pe care le recitesc, le rescriu, în ore de îngândurare; mai ales că, recitindu-le, rescriindu-le, le-am legat de vibrații sufletești cu ecouri prelungi, de oameni care mi-au pus mâna pe frunte când fruntea-mi îndura poveri. Cred că refăcându-ne traseele de viață, în firești aduceri-aminte, e încă o dovadă a căutării Sensului și, poate, măcar o fărâmă din aflarea acestuia. Știu că Nicolae Băciuț, prin disciplina sa intelectuală și noblețea sa sufletească, o să mă ajute să simt această carte ca pe o cămașă pe care s-o îmbrac într-o noapte a Învierii, în care să-mi pună în mâini o lumânare aprinsă Cezara și eu să aflu, măcar foarte puțin, cum este Cerul. Așadar, cartea aceasta vine din harfa trupului străpuns. Nu o întind spre mâinile criticii literare. Mi-o dăruiesc mie. Și o dăruiesc celor care, întâlnindu-mă, mi-au redat pagini din cărțile mele, cu o sfioșenie dumnezeiască; de neegalat apreciere „critică"… Deși critica literară, care, să folosesc o expresie a Monahului de la Rohia, are frunțile încruntate și grumajii prea țepeni, ar trebui, din când în când, să scrie și despre fericiți cei cu rana deschisă.
Numai că, deși țin în mâini hăul, a învins, din nou, cuvântul pe care Sfinții Părinți îl numeau suire. Și-a cerut dreptul să iasă la scenă deschisă, să așeze murmur dumnezeiesc peste 65 de ani de viață pe care-i împlinesc. Rămân să discern…
Târgu-Mureș, 28 noiembrie 2014
Scriitorilor cu care am împărțit mult timp durerea limbii române și preamărirea ei, Nicolae Băciuț, Mariana Cristescu, Lazăr Lădariu, Dimitrie Poptămaș, Răzvan Ducan.
Întrupare
Se răsfiră noapte-n iederi,
creanga-i grea de preamărire,
ochi de pâine doarme-n cântec,
rană
în nemărginire.
Mal de îndurare-i focul,
foșnet
gurile luminii,
roată care naște lumea
peste marmorele cinei,
gândul, mugure flămând,
în subsuoara arsă
a timpului nătâng.
Între noapte și zi
Îmi răsfir degetele mâinii
în adormirea ta.
E smarald clipirea aripei
este albia jocului cu cercul
sau în mâna împământenitului
ce aruncă pietrele de râu
lângă zăpada cerului.
Și apa se tulbură...
Ochiul se-nchide.
