Poporul român este, tot mai intens, ținta celor mai aberante psihoze păgâne proferate, în spațiul public: „Plevușca" PAVEL CORUț (XI)
Acest documentar este o replică la trei din cărțile lui Pavel Coruț: „Mântuirea de după marea rătăcire" (I), „Secretele vârstelor de aur"(II), „Arta succesului la români" (III)!
Când ne vorbește despre „geniile" științei, numindu-i pe atei și liber-cugetători ca fiind „luminați" de „Adevărata Divinitate" (I, pg.18), Pavel Coruț nesocotește că , în urmă cu două milenii, Hristos Domnul nu Și-a ales pentru Împărăția Sa doar pe unii privilegiați, pe geniali, ci le-a spus tuturor oamenilor: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8)! Nu știu însă cum anume pot niște atei și liber-cugetători (I, pg.31) să-L vadă și să-L recunoască pe Dumnezeu, când ei, neavând credință necesară a-L cunoaște prin Duhul Sfânt, se limitează numai la falsitatea închipuirilor lor, preluate și interpretate fantezist din lumea filosofiei și științei! De aceea ei și afirmă, în abisul întunecat al necredinței lor, că nu pot să-L vadă pe Dumnezeu (ceea ce nu înseamnă deloc că Dumnezeu nu există): să ia aminte însă că nici energia electrică nu se vede cu ochiul liber, dar cu ajutorul ecuațiilor științifice vedem cu ochii minții curentul electric! Doar prin aceste „genii" antireligioase, omniprezente, într-o lume în care „divinitatea" nu ține de nici o religie (I, pg.497), prevestită nouă cu emfază de P.C., „divinitatea" va putea să producă „miracole" uimitoare „numai prin creierele oamenilor de știință, nu ale deliranților religioși" (I, pg.10). Nici nu este deci de mirare că, limitându-se la a compila niște informații interpretate ostentativ din domeniul științei, autorul bate câmpii despre o așa-zisă „Adevărată Divinitate", considerând-o, pe de-o parte, ca „probată științific"
(I, pg.20), iar pe de altă parte ca „pozitivă" (I, pg.18) - „divinitate" adaptabilă, convenabilă, care să nu îi poată pedepsi pe oameni pentru păcatele lor (să nu se „răzbune" - I, pg.61) și să fie „contra religiilor" (I, pg.452). O așa „divinitate… umană", căci uneori P.C. se mai și întreabă „dacă Dumnezeu există" (II, pg.622), poate fi „intuită și înțeleasă… numai de oamenii care posedă un anumit nivel de cultură și moralitate" (I, pg.497) și care rezonează la fantasmagoria că omenirea este „produsul… unor Creaturi mult superioare nouă, socotiți divini" (I, pg.10): pe speculația aceasta de tip S.F. , „luminatul" moral și cultural P.C. nu recunoaște că Sfânta Treime revelată biblic este Divinitatea („Dumnezeu nu poate fi sfânta treime invocată de creștini" - II, pg.300), aducând blasfemie atunci când folosește în mod repetat expresia „tatăl ceresc" (I, pg.270) și aruncând în derizoriu pe Hristos și pe creștinii Săi („Nici unul din zeii imaginați de sălbaticii din urmă cu 2-3000 de ani nu este Dumnezeu" (II, pg.296). Simpla reproducere în scris a unor asemenea concepții, care rănesc sufletește, îmi amintește de faptul că mai deunăzi cineva îmi spunea că în zilele noastre până și diavolul este uimit de câte tâmpenii mai pot născoci oamenii!
Faptul că s-a ajuns ca omul de azi să îl întreacă pe cel rău în obrăznicia de a nu-L recunoaște pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, este confirmat de diavolii care L-au recunoscut ca fiind Dumnezeu, spunându-I: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?" (Mt.8, 29). Cu siguranță că și chinul lui P.C., atunci când ne vede că îL primim cu inimi smerite pe Hristos, ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, persistă chiar și la citirea frumoasei „rugăciuni" a marelui poet Octavian Goga: „Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios, Stăpâne, / În fața strălucirii Tale! / În drum mi se desfac prăpăstii / Și-n negură se-mbracă zarea, / Eu în genunchi spre Tine caut / Părinte, orânduie-mi cărarea!"…
