Cred că acestea sunt domeniile care, conjugate, pot alcătui o conștiință culturală. Cred că omul culturii nu se poate dispensa de o conștiință artistică, filozofică sau istorică sau măcar de două dintre ele. Nu am inclus alte domenii ale cunoașterii deoarece nu cred că am putea vorbi serios de o conștiință geografică (pe care o includ la cea istorică) și cu atât mai puțin de o conștiință matematică, fizică sau economică.
Consider, prin urmare, că omul culturii trebuie să privească viața prin prisma culturii, cultura să-i fie un mod de a se raporta la lume, la bucurii și neimpliniri, la toate celelalte experiențe. Ne putem întreba, însă, ce avem de câștigat și ce avem de pierdut când trăim viața în și prin cultură. Aici voi prezenta cele patru argumente și cele trei codicile ale lui Constantin Noica (o personificare a conceptului de cultură, putem spune) expuse și comentate de Andrei Pleșu în „Minima moralia".
Cultura, în primul rând, spune Constantin Noica, este garanția unei bucurii permanente. Omul trece prin viață prin experiențe felurite, fericite sau triste, pe care omul simțului comun le trăiește ca atare: ca experiențe fericite sau experiențe triste. Omul culturii se raportează diferit la viață, acesta întâmpină diversele experiențe cu care îl confruntă existența sa în același fel: prin comentariu. Este simplu să ne imaginăm cum putem spori experiențele fericite dacă le privim prin prisma culturii: detașându-ne de faptul propriu-zis, modul în care îl privim ca oameni de cultură îi dublează semnificațiile și îl fac cu atât mai savuros. În privința experiențelor nefericite subiectul se poate detașa de sine, el poate să se vadă ca pe un obiect asupra căruia acționează propriile trăiri și astfel e salvat. Suferința comentată, cu toate că este acutizată prin luciditate, în mod paradoxal se mortifică. Voi prezenta prin prisma propriilor mele reflecții obiecțiile domnului Pleșu la acest argument: nimeni nu garantează, în primul rând, că bucuria permanentă e cel mai nobil mod de a trăi viața. Poate că bucuriile și nefericirile trebuie luate, câteodată, ca atare, poate chiar privite ca metode didactice (cum face, adesea, omul religios). Apoi, deși prin cultură putem mortifica suferința, putem mortifica și bucuria sau, dacă ne lipsește discernământul, putem mortifica chiar propria persoană în concepte.
Un al doilea argument în favoarea culturii: cultura este o formă de maturitate a spiritului. Aceasta investește totul cu un sens, nu lasă nimic în platitudinea proprie condiției sale. Prin cultură totul poate căpăta importanță și impune respect. Apoi, cu ochiul ei analitic și sintetic, cultura poate și să minimalizeze importanța lucrurilor ca și a evenimentelor cu care ne întâlnim, dându-ne o poziție de echilibru. Obiecție: cultura riscă să schimbe ordinea lucrurilor, chiar să le scoată din firescul lor, cum spune Andrei Pleșu.
Al treilea argument în susținerea importanței culturii: aceasta ne oferă libertate spirituală. Constantin Noica a aplicat acest principiu din plin, în timpul terorii comuniste, prin ceea ce se numește „rezistența prin cultură". Adică, în fața opresiunii, oamenii de cultură se retrăgeau în lumea cărților și ideilor, o lume în care simțeau o oarecare împlinire, o libertate interioară pe care regimul o îngrădea în exterior. Pe de altă parte, libertatea culturii poate fi înțeleasă și ca o libertate de neangajare față de normele morale și față de rigoarea etică, ceea ce nu este deloc o garanție a bunei utilizări a acesteia.
