În fiecare an, la 15 ianuarie, românii de pretutindeni îl sărbătoresc cu adâncă veneraţie pe „poetul nepereche", „sfântul preacurat al ghiersului românesc", Mihai Eminescu, născut la Botoşani în 15 ghenarie 1850. „ El s-a născut ca să nu moară niciodată", căci, prin nepieritoarea sa operă, a dat o uimitoare strălucire spiritualităţii româneşti, deschizându-i porţile universalităţii.
Monumentala sa operă îşi are rădăcinile în „humusul românesc", reprezentat de folclorul românesc, scrierile marilor cronicari şi literatura paşoptistă. La sinteza spiritualităţii româneşti, poetul a adăugat şi o sinteză a filosofiei şi artei universale de până la el.
Măiastra sa artă poetică a constituit un model pentru poeţii români care l-au succedat.
Putem afirma cu certitudine că Tudor Arghezi, Octavian Goga, George Bacovia, Lucian Blaga, Alexandru Philippide, Nichita Stănescu ş.a. şi-au aprins făclia talentului poetic din văpaia nestinsă a Luceafărului eminescian şi, pentru multă vreme, Eminescu a fost şi va fi geniul tutelar al poeziei româneşti, după cum a prevăzut Titu Maiorescu în studiul său „Eminescu şi poeziile lui".
Indiscutabil, Eminescu a avut un excepţional talent poetic înnăscut, dar şi o mare capacitate de sinteză a culturii naţionale şi universale. La Gimnaziul German din Cernăuţi, elevul Eminescu a întâlnit un mare patriot, profesorul Aron Pumnul, care i-a luminat cărările tinereţii, trimiţându-l la şcolile Micii Rome pentru a lua lumină de la „luceferii Blajului" şi pentru a dialoga cu tribunii neamului de la 1848 despre destinul şi mântuirea românilor, urgisiţi şi supuşi deznaţionalizării forţate în Dacia strămoşilor lor de către viclene şi hrăpăreţe împărăţii străine.
Lectura intensă şi studiile la universităţile din Viena şi Berlin, în 1869-1874, i-au deschis tânărului poet mari şi noi orizonturi culturale şi artistice. Anul 1870 a fost pentru Eminescu anul erupţiei sale poetice şi al întâlnirii cu celebra-i muză, Veronica Micle. Stabilit pentru câţiva ani la Iaşi, Eminescu s-a bucurat şi de prietenia lui Ion Creangă şi îndrumarea literară a Junimii şi a lui Titu Maiorescu. Se pare că anii petrecuţi la Iaşi, au fost fericiţi şi productivi.
Însetat de iubire ideală, Eminescu a divinizat „farmecul sfânt" şi dureros al iubirii, situându-l într-o natură mirifică şi de basm, ca-n Călin (file de poveste) şi-n ideile din care nu lipsesc natura înfloritoare, poetul şi iubita.
În aceste poezii, iubirea este „principiul armonizator al cosmosului şi fiinţei", după opinia lui G. Călinescu, neîntrecutul biograf şi exeget al marelui nostru poet.
Iubirea pierdută şi neîmplinită e sugerată de o natură pustiită, săracă, cenuşie, devastată de anotimpurile reci, ca-n elegiile erotice: „Pe lângă plopii fără soţ", „De ce nu-mi vii?", „Despărţire", „Din valurile vremii", „Departe sunt de tine" ş.a.
Eminescu n-a descris pictural natura ca V. Alecsandri în pastelurile lui, ci a evocat, prin simbolurile ei eterne, în antiteză cu omul, fiinţă trecătoare, fatalitate care explică durerea şi pesimismul poetului. Drama geniului neînţeles e tema câtorva poeme: Luceafărul, Odă (în metru antic), cele cinci „Scrisori", „Glossă", „Floare albastră" ş.a.
Eminescu a evocat în câteva creaţii poetice eroi naţionali: Decebal, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş ş.a., înfrăţiţi, în viaţă şi moarte „cu moşia strămoşească", cu codrii seculari şi bătrânii Carpaţi, privegheaţi de vulturi şi de oştile falnicilor brazi şi stejari.
Şi sutele de articole publicistice dovedesc patriotismul profund al poetului, spiritul lui critic faţă de demagogii / patriotarzi, jefuitori şi trădători de neam şi ţară.
T. Arghezi afirma că: „Eminescu este el numai în româneşte" şi că „fiind foarte român, Eminescu e universal". Eminescu e organic legat de specificul românesc, încât, tradusă în altă limbă, poezia lui pierde, „cam 60% din parfumul ei", fapt explicabil, după opinia lui Goethe, că „ partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă".
Traduceri „mai izbutite" din poezia lui Eminescu au realizat Mario Ruffini, Ramiro Ortiz, Frányo Zoltan, Rafael Alberti, Maria Teresa Leon, rusul Kojevnikov ş.a.
Eminescu a fost şi va fi mult timp „Steaua Polară a culturii române", iar poezia lui va dăinui cât „dulcea limbă românească".
În fiecare an, la 15 ianuarie, românii de pretutindeni îl sărbătoresc cu adâncă veneraţie pe „poetul nepereche", „sfântul preacurat al ghiersului românesc", Mihai Eminescu, născut la Botoşani în 15 ghenarie 1850. „ El s-a născut ca să nu moară niciodată", căci, prin nepieritoarea sa operă, a dat o uimitoare strălucire spiritualităţii româneşti, deschizându-i porţile universalităţii.
Monumentala sa operă îşi are rădăcinile în „humusul românesc", reprezentat de folclorul românesc, scrierile marilor cronicari şi literatura paşoptistă. La sinteza spiritualităţii româneşti, poetul a adăugat şi o sinteză a filosofiei şi artei universale de până la el.
Măiastra sa artă poetică a constituit un model pentru poeţii români care l-au succedat.
Putem afirma cu certitudine că Tudor Arghezi, Octavian Goga, George Bacovia, Lucian Blaga, Alexandru Philippide, Nichita Stănescu ş.a. şi-au aprins făclia talentului poetic din văpaia nestinsă a Luceafărului eminescian şi, pentru multă vreme, Eminescu a fost şi va fi geniul tutelar al poeziei româneşti, după cum a prevăzut Titu Maiorescu în studiul său „Eminescu şi poeziile lui".
Indiscutabil, Eminescu a avut un excepţional talent poetic înnăscut, dar şi o mare capacitate de sinteză a culturii naţionale şi universale. La Gimnaziul German din Cernăuţi, elevul Eminescu a întâlnit un mare patriot, profesorul Aron Pumnul, care i-a luminat cărările tinereţii, trimiţându-l la şcolile Micii Rome pentru a lua lumină de la „luceferii Blajului" şi pentru a dialoga cu tribunii neamului de la 1848 despre destinul şi mântuirea românilor, urgisiţi şi supuşi deznaţionalizării forţate în Dacia strămoşilor lor de către viclene şi hrăpăreţe împărăţii străine.
Lectura intensă şi studiile la universităţile din Viena şi Berlin, în 1869-1874, i-au deschis tânărului poet mari şi noi orizonturi culturale şi artistice. Anul 1870 a fost pentru Eminescu anul erupţiei sale poetice şi al întâlnirii cu celebra-i muză, Veronica Micle. Stabilit pentru câţiva ani la Iaşi, Eminescu s-a bucurat şi de prietenia lui Ion Creangă şi îndrumarea literară a Junimii şi a lui Titu Maiorescu. Se pare că anii petrecuţi la Iaşi, au fost fericiţi şi productivi.
Însetat de iubire ideală, Eminescu a divinizat „farmecul sfânt" şi dureros al iubirii, situându-l într-o natură mirifică şi de basm, ca-n Călin (file de poveste) şi-n ideile din care nu lipsesc natura înfloritoare, poetul şi iubita.
În aceste poezii, iubirea este „principiul armonizator al cosmosului şi fiinţei", după opinia lui G. Călinescu, neîntrecutul biograf şi exeget al marelui nostru poet.
Iubirea pierdută şi neîmplinită e sugerată de o natură pustiită, săracă, cenuşie, devastată de anotimpurile reci, ca-n elegiile erotice: „Pe lângă plopii fără soţ", „De ce nu-mi vii?", „Despărţire", „Din valurile vremii", „Departe sunt de tine" ş.a.
Eminescu n-a descris pictural natura ca V. Alecsandri în pastelurile lui, ci a evocat, prin simbolurile ei eterne, în antiteză cu omul, fiinţă trecătoare, fatalitate care explică durerea şi pesimismul poetului. Drama geniului neînţeles e tema câtorva poeme: Luceafărul, Odă (în metru antic), cele cinci „Scrisori", „Glossă", „Floare albastră" ş.a.
Eminescu a evocat în câteva creaţii poetice eroi naţionali: Decebal, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş ş.a., înfrăţiţi, în viaţă şi moarte „cu moşia strămoşească", cu codrii seculari şi bătrânii Carpaţi, privegheaţi de vulturi şi de oştile falnicilor brazi şi stejari.
Şi sutele de articole publicistice dovedesc patriotismul profund al poetului, spiritul lui critic faţă de demagogii / patriotarzi, jefuitori şi trădători de neam şi ţară.
T. Arghezi afirma că: „Eminescu este el numai în româneşte" şi că „fiind foarte român, Eminescu e universal". Eminescu e organic legat de specificul românesc, încât, tradusă în altă limbă, poezia lui pierde, „cam 60% din parfumul ei", fapt explicabil, după opinia lui Goethe, că „ partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă".
Traduceri „mai izbutite" din poezia lui Eminescu au realizat Mario Ruffini, Ramiro Ortiz, Frányo Zoltan, Rafael Alberti, Maria Teresa Leon, rusul Kojevnikov ş.a.
Eminescu a fost şi va fi mult timp „Steaua Polară a culturii române", iar poezia lui va dăinui cât „dulcea limbă românească".
