Un frate avea impresia că este smerit şi se simţea bine în această stare. De câte ori mergea la spovedit spunea că este cu păcate, că este slab, că nu-şi împlineşte datoriile sale aşa cum ar trebui…Şi se îndulcea din aceste gânduri şi vorbe crezând că are harul smeritei cugetări.
Părintele a observat mândria ascunsă a fratelui şi l-a pus la încercare zicându-i:
- M-am întâlnit cu nişte cunoscuţi de-ai tăi şi mi-au vorbit rău despre tine, mi-au spus că eşti cam nepăsător, cam leneş, mi-au spus că dai impresia că eşti credincios, dar eşti un om ca toţi oamenii. Atunci fratele s-a umplut de mânie şi foarte supărat şi-a categorisit „pârâşii" printre cei mai mari duşmani ai săi care nu merită să fie luaţi în seamă. Fratele s-a simţit descurajat şi era gata să-şi părăsească lupta mântuirii.
Atunci părintele i-a zis întristat:
- Frate, ai crezut că eşti smerit, dar văd că ai trăit în înşelare. Smerenia ta a fost mândrie poleită cu smerenie. Strică eşafodajul fals şi pune temelia adevăratei smerenii.
Oare mulţi ar trece cu bine examenul fratelui din povestire?
Din volumul „Gânduri printre rânduri sub semnul smereniei", în curs de apariţie la Editura „NICO"
