În etapa interbelică, sub regimul fascist al lui Miklos Horthy, extremismul revizionist maghiar a ajuns la un punct culminant în raporturile cu toţi vecinii Ungariei şi în primul rând cu ţara noastră (vezi mai sus, p. 1-2). În acest context exemplul tipic al extremismului maghiar a fost acel propagandist dezaxat Ducso Csaba, cu cartea sa: „Fără îndurare..." (faţă de români, n.n.), carte destinată special propagandei în armată, iar efectele acestei propagande s-au văzut în anii de groază ai Diktatului de la Viena, în 1990 şi anii ce au urmat, în Ardeal. Redăm strigătul leventului Torday din cartea acestui dezaxat:
„Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieşi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe. Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! În germene voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă" - urlet tipic al unui extremist maghiar (N. Stratulat, op. cit, p. 273, s.n.).
Extremismul maghiar şi-a putut face „jocul" sinistru în România şi în „etapa comunistă", iar în „tranziţia" postdecembristă a acţionat şi acţionează în voie, după cum se ştie şi se vede. Aprecieri din gazete locale ce apăreau în „Secuime" în etapa interbelică rămân valabile şi azi: „Toată regiunea secuiască este un imens cimitir al naţiunii române, de unde vin strigăte desperate de ajutor" (I.I.Russu, p.111, s.n.). Azi vin, încă mai disperate, asemenea strigăte!
Cartea savantului I.I.Russu, devenită deja o carte rară, dar carte de referinţă, ar trebui reeditată în ţinută tipografică mai bună, însă adăugând şi mai multe ilustraţii şi într-un tiraj satisfăcător, cu un rezumat al editorului într-o limbă de circulaţie. Ea ar fi foarte utilă azi, ca model de cercetare dar şi ca imbold şi sprijin pentru aprofundarea, în continuare, a cercetării pe direcţii şi surse sugerate, indicate de acest savant.
Această carte însă, inclusiv capitolul final (Ioana Cristache Panait), au, ca aproape întreaga istoriografie naţională în domeniu, un defect major: tributul plătit tezei false a „romanizării Daciei". I.I.Russu afirmă şi demonstrează prezenţa şi preponderenţa autohtonilor români (valahi/olah) în „secuime", dar pentru dânsul, ca „romanist", autohtonii aceştia nu-i continuă pe strămoşii reali, geto-daci, ai lor şi ai noştri, ci pe „daco-romani", urmaşi ai Romei imperiale. Iar cu aceasta, forţa argumentului privind majoritatea valahilor în zonă, atunci, când regatul maghiar ar fi adus, eventual, „mănunchiul de secui", slăbeşte până la anihilare. Căci izvoare istorice esenţiale ce indică prezenţa valahilor îşi au corespondenţe în mileniile anterioare de bogată vieţuire a strămoşilor noştri reali, zona Harghita-Covasna având cea mai mare concentrare de artefacte şi cetăţi dacice, după cum s-a constatat arheologic dar acestea au fost şi sunt supuse distrugerii din partea extremiştilor maghiari din zonă sub privirile tolerante ale guvernanţilor noştri.
Totodată, fără schimbarea radicală a atitudinii factorilor politici de decizie faţă de primejdiosul extremism/revizionism maghiar, faţă de alte extremisme care îl sprijină, cointeresate, şi fără o revenire la apărarea adevărului istoric iar prin el a interesului naţional, „problema secuilor" va rămâne ca „problemă" politică. Personal, printr-o scrisoare deschisă apărută în presă în 2011, trimisă şi la destinatari am făcut o sesizare către conducerea politică a României şi către cea a Uniunii Europene, în termeni foarte clari, asupra „problemei secuilor". Nu ni s-a răspuns. Doar de la Senat am primit un răspuns ... protocolar sub semnătura Preşedintelui de atunci, dl. Mircea Geoană. Au medicii o vorbă de duh: „Frecţie la picior de lemn...".
(va urma)
