Făcând un sumar calcul matematic, aflăm că data 15 ianuarie a anului 1850 era trecută în calendarul bisericesc al Mitropoliei Ortodoxe a Moldovei, în dreptul unei sfinte zile de duminică. Şi cu toate că părea o duminică ca oricare alta, cea de atunci avea să fie, pentru numeroasa familie a soţilor Raluca şi Gheorghe Eminovici, aducătoare a unei mari bucurii: naşterea, în casa lor, a celui de-al 7-lea copil. Iar cum băieţilor de până atunci le-au pus, în ordine, numele de Şerban, Nicolae, George şi Ilie, celui de-al cincilea băiat i-au spus Mihai. Un nume melodios, precum rima izbutită a unui frumos vers.
Aşadar, „Trecut-au anii, ca nori lungi pe şesuri" - 165 la număr - de la ivi-rea în lume a lui Mihai Eminescu, însă mult mai puţini de când, tot într-o zi aniversară a naşterii poetului, cea din anul 1985, filosoful Constantin Noica (1909-1987) se oprea în Aula Bibliotecii ASTRA din Sibiu, pentru a prezenta o parte din manuscrisele „Caietelor Eminesciene". Doar puţine file, din cele câteva zeci de mii, datorate strădaniilor sale de a le fi foto-copiat, în speranţa valorificării şi a ultimelor comori necunoscute marelui public, făcând parte din măiestria scrisului şi gândirii lui Eminescu. Pentru că ceea a urmat, în acea şezătoare literară aniversară a 135 de ani de la naşterea poetului, avea să marcheze, deopotrivă, atât o premieră în istoria literaturii române, cât şi o adevărată desfătare intelectuală, filosoful izbutind, cu vocea-i melodioasă şi clară, să facă o pledoarie extrem de atractivă şi de convingătoare referitoare la măiestria poetică a lui Eminescu şi la cultura sa enciclopedică. Pentru ca, la sfârşitul şezătorii, să ofere bibliotecii sibiene, în dar, acel prim-set al manuscriselor eminesciene. Era întâia oară când musafirii-cititori ai unei biblioteci publice puteau privi, admira şi pipăi scrisul frumos caligrafiat şi îngrijit a lui Eminescu. De atunci şi până mai anii trecuţi, Academia Română, la insistenţele academicianului Simion Pop, a izbutit să strângă manuscrisele „Caietelor Eminesciene" într-o duzină de elegante volume. Iar cine are fericirea să le răsfoiască paginile, rămâne plăcut impresionant de bogăţia şi ineditul conţinutului lor. Nebănuind, până atunci, că în acele manuscrise, uitate atâta amar de vreme, stătea ascunsă privirilor şi înţelegerii minţilor oamenilor o atât de bogată, de diversificată şi de trudnică creaţie literară! Dar şi atât de multe întâmplări plăcute sau triste din scurta şi greaua viaţă a Omului Eminescu.
Regretatul filosof Constantin Noica, alintat şi respectat de discipolii săi mai tineri, cu expresia „gânditorul din Păltiniş", îşi doarme somnul de veci, aşa cum şi-a dorit, în pământul cimitirului din preajma Bisericii Schitului Monahal al Păltinişului, situat în vecinătatea Sibiului şi a satului Răşinari, aşezarea natală a poetului Octavian Goga şi a filosofului Emil Cioran. Se stingea din viaţa-i grea, pe patul unui spital din Sibiu, în zorii zilei de 4 decembrie a anului 1987, fiind înmormântat, două zile mai târziu, de creştineasca sărbătoare a Sfântului Ierarh Nicolae. Şi cu toate că de atunci, din acel început de iarnă geroasă, au trecut cu ceva mai mult de 27 de ani, celor care l-am cunoscut, îndrăgit şi stimat pe Noica ni se pare o veşnicie. Pentru că, fără să fi prins de veste, am rămas lipsiţi de bucuria ca, odată ajunşi pe cărările Păltinişului, să ne iasă în cale, din întâmplare, „Omul în fulgarin şi cu bască pe cap", plimbându-se meditativ, agale şi salutând pe toată lumea. Erau acele coincidenţe ale promenadelor când puteai avea bucuria de-ai zări, fie şi numai pentru o clipă, chipul luminos şi plăcut, puţin melancolic. Aşa că regretele noastre de atunci, ca şi cele de acum, ne motivează tristeţea şi supărarea plecării sale timpurii şi definitive din această lume, rămânând orfani de acel om cult şi de mare omenie. Cel care, din prea multa-i bunătate, avea darul de a se risipi discret pentru nevoile spirituale ale semenilor săi, în încercarea timidă de a oferi sfaturi pilduitoare de viaţă şi de trăiri adevărate. Însă, cu gândul nemărturisit ca noi să fim doar buni-români. Nimic mai mult, decât atât. Pentru el ar fi fost îndeajuns! Între timp ne-am împăcat cu gândul că Noica ne-a lăsat nu numai o plăcută amintire, dar şi o nepreţuită moştenire culturală. Aceea a scrisului său înţelept, precum şi vorbele sale pline de bucuria prezentării manuscriselor eminesciene. Emoţiile de atunci, ivite în glasu-i tremurând, aveau cel puţin două motivaţii: îl omagiam pe Mihai Eminescu la împlinirea a 135 de ani de la naştere, iar el, filosoful Constantin Noica, umilul epigon al acestuia, cum adeseori se considera, ţinea în mâinile sale manuscrise eminesciene.
