Dar care numai aparent definesc aceleași lucruri: munca și truda. Pentru că în vreme ce munca pare a îngloba orice activitate umană, truda definește doar greaua povară a îndeletnicirilor țăranului, în general, și ale celui român, în special. Truda presupune mai mult decât efortul fizic al plugarului, ea fiind, în primul rând, strădania înnăscută și știința dobândită în a fi urmaș demn al părinților săi vrednici din sat; de a fi fecior adevărat sau fată adevărată; soț bun și iubitor sau soție bună și iubitoare; tată grijuliu sau mamă grijulie; bunic povestitor sau bunică povestitoare la nepoți și nepoate în lungile nopți de iarnă; de a ști când și cum să are ogorul cu plugul; cum și cu ce să-l îngrașe și să-l însămânțeze; care este vremea cea mai potrivită a fiecărei lucrări; ce și câte vite și păsări de curte să crească, cum să le înmulțească, cu ce să le hrănească și să le ocrotească sau să le vindece de boli; ce pomi fructiferi și în care pământuri să-i planteze și cu ce soiuri să-i altoiască; ce utilaje, ce scule și ce unelte îi sunt de trebuință, cum să le folosească și cum să le întrețină; care este locul cel mai nimerit din curtea sau din grădina casei ca să sape fântâna cu apă rece și bună; cărui negustor de la oraș să-i vândă și cu cât surplusul agoniselei trudei sale zilnice; cât va cheltui și cât va pune deoparte pentru vremuri grele; care este cel mai nimerit copil (fecior sau fată) care să rămână pe curtea părintească și să aibă grijă de ei la bătrânețe; ce și câtă școală să facă fiecare dintre copii, iar, în funcție de dotarea, de perseverența și de dorința fiecăruia, cine va fi domn sau muncitor la oraș, cine țăran-plugar adevărat, păstor de vite, oier, cioban sau pădurar în sat.
Așadar, truda a fost și a rămas a țăranului român-plugar, iar pentru asta i-a trebuit și îi trebuie nu numai o fărâmă de deșteptăciune, de hărnicie și de pricepere, dar și multă credință și bună-cuviință!
