Stratul limbii române (LXI)
În studiile de specialitate, exprimarea subiectului printr-o parte de vorbire nominală, aflată la alt caz decât nominativul, se consideră o excepție. Se realizează o diferențiere între excepțiile aparente (cele amintite în tableta anterioară) și excepții propriu-zise.
Atât în GLR, cât și în Sinteze de limba română de Theodor Hristea (p. 301), se amintește, printre excepțiile propriu-zise, situația în care subiectul se exprimă prin pronume relativ-interogativ la cazul dativ: Exemplul pe care l-am întâlnit în literatura de specialitate este: „Hai fiecare pe la casa cui ne are" (I. Creangă). În propoziția a doua, subiectul este pronumele relativ în cazul dativ. După exemplul oferit de Theodor Hristea, se pot alcătui și alte exemple.
Unii cercetători au introdus sintagma „funcție cumulantă" care permite o analiză de alt tip.
În limba latină și în limbile romanice „limbile fiice", subiectul se află la cazul nominativ (cazul numelui „nomina"), ex. Sapienb vivit praesentibus lactus. (Înțeleptul trăiește mulțumit cu cele prezente).
Formele verbale de infinitiv cu valoare nominală erau folosite cu funcția sintactică de subiect: Errare humanum est (A greși este un lucru omenesc).
Pronumele se folosea în secolul I î. Hr. cu funcția de subiect mai ales când se insista asupra unei antiteze.
De cele mai multe ori, în limba latină și apoi în limbile romanice, subiectul era (este) inclus în desinența verbului: „De mult negru mă albisem / De mult soare mă-înoptasem / De mult viu mă mult murisem / De visare mă aflasem…" (Nichita Stănescu).
Folosirea pronumelui personal devine aproape necesară în documentele epigrafice: „nunc tu propera (acum grăbește-te!) (exemplul este preluat din Istoria limbii române, coordonator Al. Rosetti, p. 216).
Sub aspectul insistenței asupra subiectului, am aminti locul acestuia în propoziție: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"… „dar eu / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină" - (Lucian Blaga).
În enunțurile în care subiectul apare deja exprimat, el se subînțelegea în limba latină și se subînțelege în limbile romanice: „…doritul soare / strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare" (Vasile Alecsandri). Subiectul primei propoziții: „doritul soare strălucește" se subînțelege în a doua propoziție aflată în raport de coordonare cu prima: (soarele) dezmeardă oceanul de ninsoare.
