Profil de boxer - IACOB STOICA

Distribuie pe:

În amintirea vremurilor în care și la Târgu-Mureș boxul făcea furori și aducea lângă ring sute și sute de admiratori, am purtat o scurtă discuție cu unul dintre cei mai mari pugiliști ai perioadei 1961-1980 - Iacob Stoica.

- Cum a început totul, Iacob?

- Am început boxul de la 14 ani, în orășelul unde m-am născut, la Câmpia Turzii, sub îndrumarea antrenorului Vasile Tătaru. De la domnia sa, am deprins tainele sportului cu mănuși, dar eram obligat să suport o educație severă, antrenorul spunându-mi că niciun boxer nu merită să urce treptele ringului dacă nu este disciplinat și dacă nu manifestă respect față de colegii de ring. La numai doi ani de la debut în box, am ajuns în finala Campionatului Național de juniori, care s-a ținut la Reșița.

- Cum a fost, ce îți mai amintești?

- Țin minte foarte bine acele zile frumoase în care am obținut la Zonalele de la Cluj calificarea cu echipa din Câmpia Turzii, apoi am plecat la Reșița pentru a juca în actul final împotriva boxerului bucureștean, Ion Simionescu. L-am învins la puncte și am devenit, la vârsta de 16 ani, campion național de juniori.

- Ce a urmat?

- L-a scurt timp după acel eveniment, în 1963, la numai 18 ani, am fost promovat la echipa de seniori de la Câmpia Turzii de la Industria Sârmei.

În primele partide de box ca senior, am participat din nou cu echipa din Câmpia Turzii la Zonalele de la Cluj, m-am calificat, de data aceasta la finalele pe țară ale seniorilor, am terminat în primii 6, la categoria mea, ușoară, unde lupta era foarte grea. Apoi, mi-a sunat goarna armatei, în cazarma din Oradea, orașul în care am continuat boxul timp de doi ani, la clubul militar. După perioada de cătănie, crescând în greutate și ajungând la categoria semi-mijlocie (67 kg), am avut solicitări de la Farul Constanța.

- Concurența cum era la clubul constănțean?

- La categoria semi-mijlocie erau cei mai buni boxeri din țară, dar eu eram o fire curajoasă și nu aveam teama când urcam în ring, dovadă că am câștigat cu echipa Farul titlul național pe echipe. Se întâmpla în anul 1970, la doi ani de la venirea mea pe malul mării. În acel an, am ales să boxez și la UMT Timișoara, până în anul 1972, apoi m-am întors la CSM Cluj. Aveam 27 de ani, vârsta la care a început să mă preocupe ca instructor sportiv. Am urmat școala de antrenori în Capitală, am venit la Târgu-Mureș, fiindcă am boxat pe ringul mureșean și cunoșteam publicul, am început la echipa Metalotehnica 1980, am preluat echipa de box a întreprinderii, copiii angajaților având prioritate la legitimare, o scurtă perioadă fiind solicitat să preiau clubul Mobex - Târgu-Mureș.

- Câți boxeri ai format în acest oraș?

- Nu pot răspunde cu precizie la această întrebare, dar am antrenat foarte mulți boxeri. Mulți au ajuns sus de tot: Robert Crescu, medaliat cu bronz la naționale, Gyarmati Sandor, Sebastian Popovici, aceștia fiind campioni naționali la categoria super-grea.

- Când ți-ai încheiat cariera de antrenor?

- În anul 2002. Am spus adio boxului, fiindcă era foarte greu să mobilizezi și să atragi copii fără ajutorul părinților, care nu prea vroiau să audă de box, iar asta nu se întâmplă numai la Târgu-Mureș, ci și în orașele cu mari tradiții în box Galați, Brăila etc. Parcă s-a stins această disciplină a boxului.

- Familia?

- Am o familie frumoasă, soția mea, Eva, a practicat tenisul, iar cele două fiice ale noastre, Eva Adriana și Cristina, au fost atrase de sportul acvatic, ele fiind campioane naționale la înot, categoria 7-10 ani. Când au mai crescut, au îmbrățișat caiac-canoe, devenind vicecampioane la această probă, în 2003. Au terminat Academia de Educație Fizică și Sport de la Bacău. Adriana este în München, profesoară de sport, iar Cristina este la Barcelona, stewardesă.

Lasă un comentariu