Cu toate că marile puteri ale lumii au stabilit prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, că Transilvania, ca și celelalte provincii cunoscute, aparține de drept și de fapt României, fără niciun echivoc, apartenența ei a fost pusă din nou sub semnul întrebării, atât în preajma, cât și în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial. Din acest punct de vedere, drama a durat din 1938, când germanii au făcut primele anexări, și până în 1947, după Conferința de Pace de la Paris, românii având permanent emoții pentru că interesele privind Transilvania erau mari, iar hrăpăreții avizi.
Neștiind ce s-a discutat și s-a hotărât la acea vreme în marile cancelarii ale Europei despre soarta Transilvaniei, nici istoricii și nici alți analiști n-au putut prezenta adevărul acestei epopei, motiv pentru care în acești ani care s-au scurs au fost elaborate o mulțime de versiuni cu privire la cine și cum a hotărât soarta acestei provincii după cea de a doua conflagrație mondială. Ceea ce știam noi era că răul cel mare în această privință a venit de la Moscova, ceea ce este complet eronat. Când afirmăm acest lucru ne bazăm pe cartea document a prof. univ. dr Onufrie Vințeler, intitulată „Problema Transilvană, disputa teritorială româno-maghiară și URSS (1940-1946), documente din arhivele rusești". Este vorba de o carte de circa 500 de pagini, care adună între copertele sale documente inestimabile și o corespondență foarte bogată, desecretizate, elaborate, corespondență purtată la cel mai înalt nivel și cu actorii cei mai importanți ai Europei și ai lumii, de la ambasadori la miniștri de externe și șefi de stat, în frunte cu Stalin, Churchil, Roosevelt, demnitari români și unguri ai vremii. Se pune fireasca întrebare: cum de în cel de-Al Doilea Război Mondial noi, românii, am fost abandonați rușilor, în vreme ce, cu două decenii înainte, la Conferința de Pace de la Paris și la Tratatul de la Trianon, cei care ne-au hotărât soarta într-un fel au fost francezii, englezii și americanii. Rusia, deși mare putere, n-a fost prezentă la încheierea socotelilor Primului Război Mondial, și bine a făcut (ea era ocupată cu trecerea puterii la soviete), pentru că altfel alipirea Basarabiei și a Bucovinei la România ar fi fost cu siguranță boicotată și astfel România Mare era imposibil de înfăptuit. Revenind la perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, lucrurile s-au schimbat radical, și aici trebuie să aducem în discuție efectul bilețelului pe care premierul Marii Britanii l-a trimis în timpul Conferinței de la Teheran, în 1943, lui Stalin și readus în discuție la Moscova în 1944, în care propunea împărțirea, după război, a sferelor de influență din cadrul Europei. Ce spunea acel bilețel, cu efecte dezastruoase pentru unii? Polonia și țările baltice să intre sută la sută sub tutela sovietică, România, 90 la sută, Bulgaria, 75 la sută, iar Iugoslavia și Ungaria, 50 la sută, în vreme ce Grecia, doar 10 la sută. Diferența însemna influență anglo-americană. În consecință, de la acel bilețel, elaborat în 1943 la Teheran și aprobat definitiv la Ialta în 1945, când perspectiva războiului era clară, ni se trag nouă toate ponoasele. De multe ori în anii socialismului ne întrebam de ce noi, românii și bulgarii, eram mai înrolați pe linia comunismului sovietic decât ungurii și iugoslavii. De aici ni s-a tras!
Așadar, conform acestei înțelegeri, englezii și americanii s-au cam retras din zonă, lăsându-ne pe toți în mâna sovieticilor, care aveau un cuvânt greu de spus în conturarea arhitecturii geopolitice a sud-estului Europei, imediat după război, ceea ce s-a și întâmplat.
Revenind la destinul Transilvaniei, aceasta a traversat două perioade diametral opuse. În prima parte a războiului ea a fost la discreția Ungariei, prin forța Germaniei și a Italiei. Considerându-se pe cai năzdrăvani și cu gândul la refacerea Ungariei Mari, guvernul horthyst a jucat tare, solicitându-le lui Hitler și Mussolini să dea două dictate în favoarea lui. Primul dictat de la Viena a avut loc în noiembrie 1938, odată cu anexarea de către Germania a Austriei și constituirea protectoratului asupra Boemiei și Moraviei, când aceiași dictatori au decis pentru Ungaria smulgerea de la Slovacia a unei fâșii de teritoriu de-a lungul graniței pe o suprafață de 12.400 kmp și o populație de 1,1 mil. locuitori, în majoritate unguri. Este vorba inclusiv de orașele Kosice, Ujgorod și Muncacevo, ultimele, din Ucraina Subcarpatică. Al doilea dictat de la Viena a avut ca subiect Transilvania și s-a petrecut la 30 august 1940, dar nu înainte de a obliga oficialitățile române și maghiare la o înțelegere bilaterală pe această temă care a avut loc în septembrie 1939, la Turnu Severin. Cu acest prilej, românii timorați au propus oficialilor unguri procedeul schimbului de populație și cedarea în acest sens a unei fâșii din vestul Transilvaniei, care cuprindea și orașele Arad, Oradea și Satu Mare. Delegația Ungariei nici n-a vrut să audă de așa ceva, decât de toată Transilvania înapoi, conchizând arogant: ori totul, ori război. Ungaria era pe cale să atace România, la granițele căreia a masat un milion de soldați, dar a fost împiedicată de aceiași protectori, care au recurs la dictatul în cauză, prin care o suprafață de 43.591 kmp cu o populație de 2.394.657 de locuitori, din care 48,7 la sută români și 42 la sută maghiari, a trecut sub stăpânire ungară. În fapt, este vorba de partea de nord și sud-estul Ardealului. S-a mers pe acest procedeu pentru că era vorba de un litigiu între două aliate, iar legarea interesului amândurora de această stare de fapt convenea marelui Reich.
Deși dominația horthystă asupra nord-estului Transilvaniei a durat până în 1944, o nouă viziune asupra destinului ei a început să fie formulată încă de la începutul anului 1943, odată cu oprirea ofensivei germane la Stalingrad și cu întoarcerea frontului. Încă din primele succese în înaintarea spre vest, sovieticii și anglo-americanii au început să gândească asupra viitorului Europei. În prima fază, cât românii erau încă în coaliția hitleristă, până la 23 august 1944, sovieticii vedeau Transilvania scoasă categoric din ghearele Ungariei, dar și desprinsă de România și transformată într-un stat independent sub protectorat sovietic sau chiar o republică sovietică alipită URSS. Cum se spune, gând rău. După ce România a ieșit din coaliția hitleristă, în august 1944, participând ea însăși cu forțe proprii la eliberarea Transilvaniei și a altor teritorii și mai ales după instaurarea Guvernului dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, sovieticii au revenit la sentimente mai bune față de România, conchizând că Transilvania trebuie să rămână acesteia, așa cum s-a hotărât la Conferința de Pace de la Paris și prin Tratatul de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920. Interesant lucru, această formulare a fost susținută cu vehemență în fața aliaților occidentali de către temutul ministru de externe sovietic Molotov, cel care n-a ezitat prin Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat în vara lui 1939 să smulgă României Basarabia și nordul Bucovinei și alipirea lor la marele stat sovietic. Cu toate acestea, la intervenția oficialilor unguri, și cu sprijinul diplomaților englezi, în proiectul Tratatului de Pace s-a reușit introducerea în dezbatere a formulării „Transilvania sau cea mai mare parte a acesteia va aparține României".
Sintagma „sau cea mai mare parte a acesteia " a dat aripi diplomației ungare, care spera să smulgă tot mai mult din ceea ce a fost vag promis, sens în care s-a făcut multă curte oficialilor sovietici, inclusiv lui Molotov și Stalin. Aceștia au rămas însă fermi pe poziție. Ba, mai mult, au reușit să convingă și partenerii englezi și americani, la cel mai înalt nivel, inclusiv pe Roosevelt și Churchil, să renunțe la formularea amintită. Întrebarea care se pune este ce i-a determinat pe ruși să devină niște avocați atât de fideli și de neclintit pentru români și România, țară și popor pe care ei înșiși le-au crucificat prin acel odios pact Ribbentrop-Molotov, când din trupul țării abia întregite au smuls Basarabia și nordul Bucovinei?
O întrebare la care, prin documentele amintite, avem și răspunsul.
