Aripi de înger

Vă aduceți aminte din copilăria voastră de povestea cu micul cocoșat, care era pururi luat în râs de ceilalți băieți pentru cocoașa lui, iar din pricina slăbiciunii sale era izgonit de la jocurile cele vesele ale copiilor. Bietul băiat nu trăi mult. Muri într-o dimineață frumoasă de primăvară. Când să-l coboare însă în groapă, în locul cocoașei găsiră niște aripi lungi de înger, cu care își luă zborul spre cer. Toți se uitau mirați pe urma lui și se întrebau unul pe altul: „Cum a putut dintr-o cocoașă așa de urâtă, să răsară niște aripi atât de frumoase?"

Asta vă întreb și eu. Mie mi se pare însă că povestea are un înțeles gingaș, iar acela care a plăsmuit-o a privit adânc în viață. Când o recitesc, îmi vin în minte multe lucruri. Nu v-a izbit și pe voi faptul că oameni cu un chip încântător au, adesea, o inimă rece și aspră, în timp ce alții, cu trăsături urâte, strălucesc de atâta bunătate, încât îți par niște îngeri cu chip de om? De unde vine asta?

Am cunoscut, într-o familie bogată în copii, o fată care avea o cocoașă adevărată. Acum e moartă demult. Prin voioșia ei însă era lumina întregii familii, iar din suflețelul ei se revărsa asupra tuturor fraților și surorilor binecuvântarea unei iubiri trecute și neobosite. Era dezlegată de trupul ei, cu mult înainte de a păși în împărăția morții. Și eu cred că în cocoașă avea și ea aripi de înger.

Foarte mulți oameni au câte un fel de „fără leac". Dacă dintr-asta se vor alege cu aripi de înger, sau numai cu o mutră cătrănită și posacă, atârnă de ei înșiși: dacă nenorocirea a trezit sau nu în ei puterea de răbdare și de iubire înfloritoare, acea falnică putere care arareori înflorește în om, când i se împlinesc prea multe dorințe și numai puține i se refuză. Suferința și loviturile sorții ating numai pe oamenii în toată firea. Pe copii îi încearcă uneori boli grele sau își pierd părinții la vârsta cea mai fragedă, sau în casă intră lipsa sau vrajba. Atunci să vedem ce au să facă cu suferința lor. Dacă un atare nor întunecos se lasă asupra-ți și asupra casei tale, împreună mâinile și spune-ți într-o cucernică așteptare: Acum caut să învăț lucrul cel mai înalt dat omului, răbdarea, care nu se plânge și nu dă înapoi niciodată, compătimirea, care nu mustră și nu se supără niciodată, ajutoarea tăcută, care găsește totdeauna noi drumuri de mântuire, minunea și taina cea mai mare a unui suflet tare. (după W. Forster „Cartea vieții", Pitești, 2006)

(Din volumul „Pelerin spre înaltul Cer", apărut la editura „NICO")

Lasă un comentariu