REÎNTÂLNIRE CU UN PRIETEN DIN REGHIN

Înfrigurat, cu fularul tras peste nas și ochi, prin gerul aspru de acum câteva zile, am fost oprit „șmecherește" de un domn îmbrăcat în șubă, care mă întreabă: „La mulți ani, măi, Romane! Ce naiba, nu mai recunoști oamenii, nu-ți mai recunoști colegii?"

Mă uit bine și, cu toată vederea mea slăbită de cataractă, îl recunosc pe un vechi maistru instalator industrial, fost salariat al Trustului de Construcții Mureș. Îmi cer scuze, dăm mâna, facem calculul anilor de când nu ne-am văzut și ne amintim ce tineri eram pe-atunci, cât ne-am ajutat cu punerile în funcțiune a multor unități industriale socialiste, el cu montajele, eu cu autorizațiile oficiale de la ISCIR. Eram tineri și frumoși, mai trăgeam câte un chef, mai umblam hai-hui pe la fete. Și, ca să fim drepți, erau destule și frumoase foc, de îți rămânea uneori inima în cumpănă, la care să ții mai mult. Eh, ale tinereții valuri.

Cum era și firesc, eu și prietenul meu ne-am întrebat reciproc ce mai facem, ce ne fac copiii, ce au ajuns în viață, pe unde au ajuns să își practice meseriile alese. Am intrat într-un bufet să ne încălzim, el cu un „vegheș" sau „fanioviz", iar eu cu lichiorul de mentă preferat încă de pe atunci. Amintirile bune și rele ne-au copleșit sufletele, așa, ca între doi „boșorogi" trecuți de 80 de ani.

Din toate amintirile, redau ultimele controale, revizii și probe de la Fabrica de bere „Silva", din Reghin. În biroul directorului Cadar, erau inginerul-șef Virgil Mailat, de la Trustul de Construcții, inginerul Mircea Birău cu meșterii lui - sudori și montori de mașini și utilaje aflate în autorizare la ISCIR.

Eu mă deplasasem cu Pobeda mea, ei cu autoturismele lor. Era înaintea sărbătorilor de Crăciun, pe șosea era zăpadă, iar o pană de curent a făcut ca verificările la suprapresiune să le facem în hală, la lumina farurilor auto de afară și a aparatelor de sudură cu acetilenă.

Pe la trei noaptea, probele reușiseră parțial, oamenii s-au adunat într-un birou, au servit bere adusă din fabrică și s-a toastat pentru bunul mers al fabricii.

La plecare, s-a făcut coloană auto, dar Pobeda mea a făcut nazuri, nu avea fază mare sau medie, așa că soluția a fost să mă călăuzească Birău, cu stopurile auto, și cei din spate, cu farurile. A fost greu, dar a fost frumos, ne făcuserăm cu toții datoria, cu cinste și cu mult simț de răspundere. Așa se muncea pe atunci.

Astăzi… Trecând cu trenul prin Reghin, am văzut că tot ce s-a construit atunci este dărâmat, parcă a mai rămas IRUM, restul e praf și pulbere. „Tot ce am muncit noi atunci, în regimul Ceaușescu, era economie socialistă și era chiar mai bună decât cea de peste hotare. Acum nu vezi decât discoteci, cazinouri, cei cu școli înalte și cercetătorii de frunte pleacă din țară… Cel mai mult mă supără faptul că cei ce muncesc au salarii bunicele, dar nu reușesc să depășească veniturile din prostituție ale fufelor noastre. Ce le-aș mai arde pe unele…", zice, cu năduf, prietenul meu. „Cu ce le-ai arde?", îl întreb, în glumă. „Cu vătraiul, numai bun pentru ele, că altfel… Nu mai are taica, dar le-ar da".

M-am despărțit de prietenul meu cu promisiunea că ne mai întâlnim la Poarta Raiului, la Sfântul Petru.

Lasă un comentariu