La o primă lectură a unui text, indiferent ce încărcătura morală ar avea, cele două concepte respect și toleranță, coincid cu două virtuți de bază care au contribuit la înzestrarea ființei umane.
Cele două virtuți sunt profund umaniste, ceea ce ne face să credem că într-o organizare socială, indiferent care, pot coexista.
Coexistența acestora depinde de gradul de cultură al fiecărui individ și de modalitatea acestuia de raportare și de identificare cu normele constituționale care garantează aceste valori.
Toată lumea poate constata, fără prea mare efort intelectual, că marile edificii culturale se prăbușesc în serie, iar individul ca și creator al acestora de-a lungul istoriei, este practic inofensiv și lipsit de orice inițiativa de apărare, opunându-i-se ca alternativă deschiderea spre lume și aderarea la un nou concept, după opinia mea, profan în conținut, cel al globalizării.
Sub pretextul deschiderii spre lume, unele mijloace mass-media, precum și celelalte cutii de rezonanță ale informației din spațiul public, sapă adânc la baza edificiului cultural universal, întorcând valorile culturale și morale, universale și naționale, cu capul în jos, ca dialectica lui Hegel.
Actualmente, nicio virtute nu este mai elogiată decât toleranța. Toleranța a luat naștere din nevoia de a trăi armonios în societate și din necesitatea de a cunoaște și accepta și alte opinii, a altor credințe și a unor moduri diferite de viață și de gândire.
Toleranța poate conduce la o mai mare deschidere spirituală și materială universală, poate reduce diferența specifică între indivizi, grupuri sau popoare.
În schimb, intoleranța are la bază o putere discreționară, dictatorială, care scoate în evidență trăsături ale unei dreptăți absolute și care constituie domeniul de definiție al fanatismului de orice fel, al dezbinării politice și al profanării sacrului.
Din punctul meu de vedere, toleranța este o chestiune conjuncturală, o chestiune care ține mai mult de persuasiune. În schimb, respectul, este o virtute pragmatică și rațională, normativă și... elegantă.
Personal, aș prefera respect în relațiile interpersonale și internaționale în schimbul toleranței. Nimic în lumea aceasta nu ar trebui să fie minoritar. Nimic în lumea aceasta nu ar trebui să fie inegal. Minoritatea și inegalitatea nu trebuie percepute din punct de vedere cantitativ (egalitarism), ci este vorba de o măsură calitativă. Egalitatea ar trebui să se manifeste atât în plan spiritual (filozofie, religie, credință, adevăr, dreptate etc.), cât și în plan material.
Un om bogat nu este cel care are multe, ci cel căruia îi trebuie puține. Prefer o societate bazată pe respect, dreptate și adevăr, în schimbul unei societăți toleranțe.
Per a contrario, ceea ce nu merită respect, nu trebuie să fie nici tolerat. Societățile toleranțe, având la bază, de multe ori și o doză de naivitate socială, împing această virtute până la intoleranță asumându-și toate consecințele corelative.
Evenimentele recente din Franța confirmă această aserțiune. Astăzi, ideea de intoleranță se manifestă cu precădere și își găsește o condiționare fertilă pe tărâmul conștiinței religioase. Ne găsim oare în situația în care fenomenul religios începe să se confunde cu existența sau inexistența unei sau unor civilizații printr-o confruntare la scară planetară?
Dacă pornim de la ideea că toate religiile sânt valabile și că ele exprimă purul adevăr, atunci, ajungem într-adevăr la o ciocnire a civilizațiilor cu repercusiuni dramatice.
Modalitatea maniheistă de a trata o realitate cu scopul de nu admite diferențele, ci de a le suprima, constituie o metodă inumană de conviețuire socială menită să adâncească marasmul spiritual în care trăiesc mulți contemporani de-ai noștri.
Cred, că în aceeași măsura se pune și la noi chestiunea mult discutată a predării religiei în școli, considerând că respectul pentru valorile culturale ale individului (obiceiuri, credință, opinii) să fie respectate și nu tolerate. Prea multă toleranță în probleme sensibile dăunează sănătății sociale ale unui popor.
Cât privește modalitățile de realizare a respectului cuvenit ca și valoare morală și juridică este de datoria clasei politice să rezolve problema în congruență cu normele constituționale și ale dreptului pozitiv în materie.
