Start în cea de a doua organizare postbelică a Europei

Sinceri să fim, mulţi am crezut că Europa şi-a schimbat radical înfăţişarea după cel de-Al Doilea Război Mondial, pentru că aşa a fost să fie. Din păcate, lucrurile n-au mers chiar la voia întâmplării, ele au fost prevăzute astfel, detaliat, la masa tratativelor dintre cei mari. Din mulţimea de documente desecretizate din arhivele ruseşti, cuprinse în cartea „Problema Transilvană, disputa teritorială româno-maghiară şi URSS" a profesorului univ. Onufrie Vinţeler, desprindem pe cel al şefului Comisiei Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe, al URSS, I.M. Maiski, care abordează pe larg problema viitorului Europei postbelice. Document laborios, acesta propunea întronarea unei noi ordini europene pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 50 de ani, bazată pe rezultatele de pe urma războiului. Documentul marelui ideolog a fost aprobat de Stalin şi Molotov şi adus la cunoştinţă, cu prioritate premierului Marii Britanii, principalul colaborator în lupta antihitleristă. Amintim că şi Anglia a fost implicată de la începutul războiului în lupta antifascistă, teatrul său de operaţiuni desfăşurându-se cu prioritate în zona Mării Mediterane, atacată de Italia lui Mussolini. Propunerea cuprinsă în acest document istoric ca URSS să devină cea mai mare putere militară terestră a Europei, iar Anglia cea mai mare putere maritimă a continentului a convenit, motiv care l-a făcut pe Churchill să răspundă lui Stalin foarte concis prin acel celebru bileţel ce cuprindea sferele de influenţă. În consecinţă, şi conform celor sugerate, ţările limitrofe URSS şi cele din sud-estul şi centrul continentului au fost lăsate pe mâna sovieticilor, singurele zone în care aliaţii au ridicat pretenţii fiind Germania şi Grecia. Amintim cititorilor că bileţelul cu pricina, înaintat de către Churchill lui Stalin la întâlnirea din 1944, de la Moscova, prevedea următoarea situaţie: Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, sută la sută, influenţă sovietică, România - 90 la sută, Bulgaria - 75 la sută, Iugoslavia şi Ungaria - 50 la sută, în timp ce Grecia, înfiptă ca un pinten în largul Mării Mediterane, a fost preferata Angliei, cu o influenţă de 90 la sută şi numai 10 la sută sovietică. Că sferele de influenţă au fost „bătute în cuie" la masa tratativelor s-a văzut şi din tragedia grecilor, care, având o puternică mişcare de partizani, vroiau să treacă de cealaltă parte a barierei, adică în sfera sovietică, demers respins de însuşi Stalin, acesta atrăgându-le atenţia comuniştilor greci să-şi vadă de treabă. De aici şi războiul civil şi marea dramă postbelică a poporului grec.

Întrebarea care se pune este de unde această „mărinimie" a aliaţilor faţă de sovietici, care a costat enorm popoarele alocate. Atât englezii, cât şi americanii au recunoscut aportul Uniunii Sovietice la greul războiului, dar ei au fost împiedicaţi să judece şi altfel lucrurile datorită faptului că teritoriile acestor ţări au fost „măturate" de Armata Roşie. În plus, Conferinţa de la Ialta, care a avut loc între 4 şi 11 februarie 1945 şi care a urmat celei de la Teheran, în 1943, şi celei de la Moscova, din 1944, a prins aliaţii într-o situaţie extrem de jenantă pe frontul de vest, fiind obligaţi de urgenţă să ceară sprijinul lui Stalin pentru a nu fi învinşi de nemţi în Munţii Ardeni, situaţi între Belgia şi Olanda. Iată solicitarea către Stalin a primului ministru al Marii Britanii, Wiston Churchill, din 6 ianuarie 1945: „Bătălia în Vest este foarte grea. V-aş fi recunoscător dacă am putea conta pe o mare ofensivă rusească în cursul acestei luni sau cât mai degrabă, pe frontul de la Vistula (Polonia) ori din altă parte. V-aş ruga să aveţi bunăvoinţa de a ne informa în legătură cu aceasta. Consider problema foarte urgentă." A doua zi, pe 7 ianuarie, Stalin îi răspunde: „Dată fiind situaţia aliaţilor noştri pe frontul occidental, marele cartier general al Comandantului Suprem a hotărât să accelereze pregătirile şi, în pofida condiţiilor meteorologice, să lanseze vaste operaţiuni, nu mai târziu decât în cea de a doua jumătate a lunii ianuarie. Fiţi siguri că vom face tot posibilul pentru a susţine vajnicele forţe ale aliaţilor noştri". Stalin s-a ţinut de cuvânt, şi între 12 şi 14 ianuarie 1945 a început o puternică ofensivă spre vest, ce a stârnit admiraţia lui Churchill şi spre liniştea generalului american Dwight Eisenhower, comandantul suprem al frontului de vest.

Solicitarea de ajutor a căzut ca o mănuşă generalissimului Stalin, căruia pare să i se fi citit gândul ascuns de a pune mâna, prin forţe proprii, pe cât mai mult din teritoriul central şi est european. Apăsând serios pe acceleraţie, trupele Armatei Roşii au străbătut în numai 23 de zile 500 km. În felul acesta a reuşit să ajungă la 60 km de Berlin, în vreme ce trupele anglo-americane erau împotmolite la 500 km de capitala Germaniei. A fost nevoie de multă diplomaţie din partea aliaţilor pentru a opri iureşul rusesc, să nu ocupe singuri şi Germania. În cele din urmă lucrurile s-au terminat relativ bine, întrucât toţi aliaţii s-au întâlnit pe teritoriul Germaniei pe care au şi împărţit-o „frăţeşte".

La Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946-1947, care a încheiat socotelile războiului, sovieticii aveau un puternic ascendent în faţa anglo-americanilor, atât de ordin moral, cât şi material. Să nu uităm că greul războiului a fost dus de sovietici, care au plătit cu 20 de milioane de vieţi omeneşti şi imense distrugeri materiale. În acelaşi timp, ea a fost şi „eliberatoarea" teritoriului din centrul şi sud-estul Europei. Şi conform principiului de drept: „In pari causa melior est causa posidenti " (În situaţii egale cea mai bună este a celui care posedă), englezii şi americanii s-au mulţumit că au salvat de la dominaţia sovietică măcar Occidentul Europei, pentru că până la Marea Nordului şi Oceanul Atlantic mai erau doar câţiva paşi. Dacă ar fi să facem un bilanţ al câştigurilor strategice am putea spune „avantaj net pentru sovietici". Ce a urmat apoi se ştie - dominaţia sovietică asupra tuturor acestor ţări, mai accentuată sau mai puţin accentuată, conform înţelegerilor convenite. România a fost printre cele mai afectate ţări.

Dacă urmăm firul evenimentelor istorice, observăm că ele s-au desfăşurat conform înţelegerilor de atunci. Din 1945 până în 1989 nu sunt 50 de ani, dar intervalul de 44 de ani se înscrie în orizontul de timp al înţelegerilor postbelice. Diferenţa este că de data aceasta occidentalii n-au mai stat cu mâinile în sân. Ştiau că vine scadenţa vechilor protocoale şi s-au pregătit din timp pentru eveniment, punând cantităţi serioase de dinamită la edificiul sistemului socialist, începând chiar cu centrul ei de comandă de la Kremlin. Făcându-l neperformant ca sistem economic, îndeosebi, occidentalii au reuşit chiar să obţină recunoaşterea acestei stări de fapt, cooptând la demolarea sistemului socialist pe înşişi componenţii acestuia, în frunte cu Moscova. Succesiunea de evenimente din 1989, care au măturat centrul şi sud-estul Europei de regimurile comuniste, se înscrie în seria acestor acţiuni. În plus, occidentalii au reuşit, prin constituirea UE şi NATO, să atragă de partea lor aceste ţări, schimbându-se, ca o ironie a sorţii, opţiunile procentuale. Acum putem spune că zonele de influenţă s-au inversat. Toate fostele ţări socialiste din Europa au ajuns sub umbrela occidentală, dintre care România şi Polonia ocupă un loc aparte. Aşa cum, de altfel, era prevăzut şi în protocolul anterior, dar de data aceasta la occidentali. Cum marile puteri nu pot şedea locului fără să participe la împărţirea sferelor de influenţă, evenimentul va avea loc şi de data aceasta. Evident, datele problemei s-au schimbat, Rusia de azi nu are forţa Uniunii Sovietice de ieri, dar ea rămâne o mare putere şi, ca atare, ridică pretenţii. Omenirea, în general, şi Europa, în special, cam în această fază se află. Decăzută din drepturile conferite predecesoarei Uniuni, Rusia îşi ridică glasul însoţit de zăngănitul armelor. Ea ştie că nu va mai fi ce a fost predecesoarea ei, dar fără Ucraina nu se lasă nici moartă. Dacă s-ar rezuma numai la atâta, poate că n-ar fi foarte rău. Teamă ne este de Moldova noastră de peste Prut, unde apele sunt destul de tulburi. Ne gândim de asemenea la românii noştri din nordul Bucovinei. Să sperăm că tratativele care au loc şi care vor continua la Moscova, Minsk sau Berlin, vor avea o finalitate pozitivă pentru întreaga Europă şi pentru pacea lumii, altfel decât cele de la Teheran, Moscova sau Ialta, din anii războiului. Raţiunea va trebui să învingă şi la Moscova. Ar fi de domeniul irealului să se ajungă ca flacăra celui de-Al Treilea Război Mondial să se aprindă tocmai de către naţiunea care în anii 1940-1945 a suferit cel mai mult de pe urma războiului. Oricum, o nouă ordine mondială se creionează în aceşti ani de frământări tumultuoase. Cu ce scop şi pentru ce interval de timp, vom simţi pe pielea noastră. Doar urmaşii noştri le vor descâlci sensul adevărat, peste ani şi ani, când înţelegerile şi protocoalele celor de acum vor fi desecretizate. 

Lasă un comentariu