La postul național de radio, într-o emisiune dedicată programului „O zi la muzeu", doamna redactor a pășit pragul casei-muzeu de lângă București, numită „Mărțișor", în care a trăit și și-a scris opera literară marele poet și scriitor Tudor Arghezi.
Din odăile vopsite în alb și roșu, reporterul explica păstrarea tradiției șnururilor din care se confecționează mărțișoarele, purtate în piept, simple și fără alte zorzoane sau artificii, așa cum sunt cele din ziua de azi.
Pe vremea lui Arghezi, așa erau mărțișoarele, simple, din ață cu canafi la capete și un bold de prins pe haină. Așa erau și când frecventam eu școala primară a mahalalei Precista, din Piatra Neamț. Îmi amintesc că le împopoțonam pe doamnele învățătoare de nu li se mai vedeau bluzele, le mai și înțepam cu boldurile, iar domnul director Gheorghiță ne striga: „Măi, copii, nu le mai împodobiți atâta, că ajung să semene cu jocul caprei, de Anul Nou".
Revenind la casa-muzeu, așa erau toți pereții de la „Mărțișor", din dorința lui Arghezi: biroul său, cu fereastra spre marea livadă de pomi fructiferi, obiectele de pe masă, așteptându-l să se apuce de scris, dormitorul mare cu mobilă sculptată în stil românesc și multe alte detalii. Până și talanga de metal de la poartă, care servea pe post de sonerie, era vopsită în alb și roșu. Așa îmi amintesc și eu, de prin anul 1947, când am avut marea onoare să îl cunosc personal pe marele poet Arghezi și pe fiica lui Mitzura.
Redau, în continuare, un articol scris de mine și apărut în „Cuvântul liber" prin anii 2000, intitulat „O amintire argheziană". Articolul a fost trimis la bunul meu coleg de liceu, profesorul universitar Ștefan Cazimir, pe atunci deputat din partea Partidului Liber-Schimbist, cu rugămintea să i-l dea doamnei Mitzura Arghezi, care era tot în Camera Deputaților, din partea Partidului România Mare. Aceasta, când l-a citit, i-a spus lui Cazimir că își amintește de copilul venit cu șoferul de la o țesătorie, cu ceva pânză de olandină, dar că era prea mică pentru a reda alte amănunte.
Iată „O amintire argheziană":
Era prin anii 1946 - 1947, după război, pe vremea secetei. Viață grea. Lipsuri. Mulți oameni săraci, dar și unii bogați. Tatăl meu, pe atunci proprietar al unei țesătorii mecanice bucureștene, în zona Viilor - Filaret, avea de trimis ceva domnului poet Tudor Arghezi. M-a urcat în automobilul fabricii și am plecat, cu șoferul, la „Mărțișor" - casa lui Tudor Arghezi. Acolo, m-a întâmpinat o copilă, doamna Mitzura de azi, fiica poetului, având cam vârsta mea. Și-a făcut apariția și scriitorul. Crescut în obiceiurile moldave ale pământului, i-am sărutat mâna, i-am spus cine sunt și ce i-am adus: o pânză țesută de tata, din materialul domnului Arghezi.
Tatăl meu, inginer specialist în textile, mi-a spus să-i transmit domnului Arghezi că „problema bănească este rezolvată" de un comerciant evreu, pe nume Bahman, care era proprietarul magazinului bucureștean „La vulturul mare, cu peștele în gheare", din Piața Sfântul Gheorghe. I-am dat cele două suluri de pânză de olandină, Arghezi m-a sărutat pe frunte în semn de mulțumire, iar șoferului i-a dat un coș de cireșe din livada lui să i-l ducă tatei.
Păstrez în minte cu pioșenie această întâlnire, amintindu-mi de cei doi - poetul Tudor Arghezi și tatăl meu - trecuți de mult în lumea drepților.
