Atributul

Distribuie pe:

În construcția propozițională a limbii indo-europene, apoziția exprimată prin substantiv sau pronume era frecventă în varianta vorbită, completând numele propriu cu un determinativ. Mai târziu, în limba latină, apoziția exprima uneori originea Publilius Syrus (sec. I î. Hr.), scriitor latin de origine siriană sau o calitate Beda Venerabilis (sec. VIII d. Hr.), o trăsătură fizică (deseori un defect): Quintus Horatius Flaccus (sec I î. Hr.) (flaccus - clăpăugul).

Astfel de apoziții întâlnim și în limba română (chiar, în zilele noastre), Filon Mutul, Lința Șchiopul. Deseori de la o apoziție se formează o poreclă pentru urmași; Gligor Strâmbul (Drâmbul), urmașii fiind ai lui Drâmbu, din Găbud.

poreclă, porecle s.f. 1. Supranume dat de obicei în bătaie de joc, unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activității sale (cuvânt de origine slavă).

Apozițiile explicative pot fi exprimate și prin alte părți de vorbire. „Cristina, Adela, Andreea, adică voi, prezentați testele!".

„Marin, al doilea, se grăbea să răspundă".

Adverbul adică, cu variantele populare adicălea, adicătelea se folosește în construcțiile apoziționale. În unele studii de specialitate, cercetătorii utilizează termenul apozem (după modelul lexem, fonem, morfem).

În lucrarea profesorului Gh. I. Șerban, verbele la participiu, având forme diferite după gen, număr și caz și două forme temporale (prezent și viitor activ) sunt traduse prin pro-poziții atributive: ex: amans (m. sg. caz N.) care iubește; monens (care sfătuiește) și la viitor activ: amaturus, - a - um - care va iubi. Modificarea după gen, număr și caz prezintă participiul latinesc ca parte de vorbire nominală, iar prezența timpurilor păstrează participiu în sfera verbului. Dacă în lucrarea amintită funcția de atribut este asimilată cazurilor, subordonatei relative (atributive) i se acordă importanța cuvenită. „Istum, quem quaeres, ego sum" (Eu sunt cel pe care îl cauți); „Urbem quam statuo vestra est" (Cetatea pe care o ridic a voastră este).

Am dorit să realizez o trecere la o categorie de atribute frecvent folosite în limba română și anume atributele verbale exprimate prin verbe la modurile nepersonale: infinitiv, supin și gerunziu.

Ex. „Vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău" (Ion Creangă). Verbul a pricepe, precedat de prepoziție, determină substantivul vremea și are funcția sintactică de atribut verbal.

Lasă un comentariu