Răsfoind cele mai noi date publicate de către Institutul Naţional de Statistică cu privire la evoluţia demografică a naţiunii aflăm, printre altele, că românii se situează, pe plan european, pe penultimul loc în privinţa duratei medii de viaţă. Deşi în ultimul deceniu acest important indicator al stării de sănătate a crescut cu 3,73 ani, ajungând la o medie pe ţară de 74,74 ani, dintre care 71,24 pentru bărbaţi şi 78,28 pentru femei, nivelul este cu aproape zece ani mai scăzut faţă de ţările dezvoltate ale Europei.
Mergând mai departe pe firul problemei, constatăm că, pe provincii istorice, moldovenii au cea mai mare durată medie de viaţă, apoi muntenii şi oltenii, ardelenii aflându-se pe ultimul loc. În cadrul Ardealului, judeţul Mureş ocupă un loc modest. Cu o medie generală de 74,83 ani, la ambele sexe, judeţul nostru are cea mai scăzută durată de viaţă faţă de: Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Sibiu şi Bistriţa - Năsăud, iar faţă de Cluj, diferenţa în minus este de peste un an. Aceeaşi situaţie de codaşi la durata medie de viaţă o au locuitorii municipiului Târgu-Mureş în cadrul judeţului.
Aşadar, ceva nu este în regulă. Într-adevăr, un fapt de viaţă pe care nimeni nu-l ia în seamă, deşi el ar trebui să stea, în mod prioritar, pe masa de lucru a tuturor oficialităţilor mureşene şi târgumureşene. Cum este posibil ca mureşenii, în general, şi târgumureşenii, în special, care beneficiază şi de instituţii de sănătate de elită, de clinici remarcabile să împărtăşească acest destin, situându-se printre primii căzuţi la examenul longevităţii. Înţelegem deci că, dacă n-am beneficia de acest avantaj, situaţia ar fi şi mai dramatică în privinţa duratei vieţii.
Explicaţia nu mai ţine atât de obiceiurile culinare, pentru că epoca rântaşului a cam trecut, cât de poluarea în sine cu care ne confruntăm zi şi noapte şi care pe meleagurile noastre pare mult mai puternică. A nu se uita faptul că în apropierea noastră funcţionează o mare capacitate industrială, la care se mai adaugă poluarea auto, municipiul Târgu-Mureş situându-se pe primele locuri pe ţară în privinţa numărului de autoturisme pe cap de locuitor, în vreme ce pentru dispersarea traficului acestora nu s-a făcut aproape nimic în ultimii 25 de ani.
În faţa acestor factori agresivi medicina mureşeană luptă cât poate şi cum poate, prin acţiunile ei de recuperare, şi mai puţin prin prevenţie, dar nici ea nu este capabilă să facă faţă acestui val al poluării. Concluzia care se desprinde este că noi nu ne putem apăra de acest val distructiv decât pe cale naturală. Cum nu dispunem de instalaţii de purificare a aerului şi de desprăfuire, singurul mijloc de bază cu care putem contraataca şi contracara efectele distructive ale ei este veşnica natură. Miracolul stă în banala frunză, fie că este vorba de cea a ierbii sau a arborilor, care prin procesul de fotosinteză, în prezenţa luminii solare, absoarbe factorul poluant, dioxidul de carbon şi eliberează oxigenul, fără de care nu poate exista viaţă. Asigurarea cu multă verdeaţă, la sol, dar şi cu numeroşi arbori, care acţionează la nivelul de înălţime al habitatului nostru (este vorba desigur mai ales de cei care locuiesc în blocuri), este soluţia optimă de care putem dispune în această bătălie contra poluării, desfăşurată atât la sol, cât şi la înălţime. Tot ea, frunza, dacă aparţine unui copac, cu un coronament normal, se transformă într-o minunată perdea de oprire a prafului de pe stradă şi chiar a zgomotului, venind pentru a doua oră în sprijinul nostru, iar umbra ce o formează cu ajutorul ramurilor extinse peste trotuare constituie o binefacere de neegalat pentru pietonul prins pe drum, spre casă sau spre serviciu, de către arşiţa neiertătoare a verilor cu care va trebui să ne obişnuim.
De altfel, se ştie, verdele crud al peisajului se numără printre culorile ce fac cel mai bine organismului uman, înviorându-i şi stârnindu-i buna dispoziţie. Aşadar, iubitorii de natură, cei care se lasă înconjuraţi de verdeaţa peisajului, o spun medicii, au toate motivele să fie mai fericiţi, pentru că ea, natura, fortifică şi psihicul. De aceea, sunt foarte greu de înţeles cei cărora nu le pasă dacă de la înălţimea balconului lor privesc un peisaj mirific, al naturii, sau unul apocaliptic, cu copaci ciopârţiţi şi schimonosiţi.
Revenind la municipiul Târgu-Mureş, recunoaştem că nu avem suficiente parcuri, dar lipsa lor a fost în bună parte suplinită de plantările masive, cu esenţe tari, care au avut loc prin anii 1965-1975, în perioada de maximă extindere a cartierelor. Este vorba îndeosebi de: Grigorescu, Aleea Carpaţi, Tudor I şi II, Budai-Nagy Antal, şi putem spune că, în ciuda unor păreri cosmopolite, primii locuitori au făcut foarte bine, aducând, prin mulţimea soiurilor promovate şi prin varietatea arborilor plantaţi, un colţ de natură vie în oraş, plasând arbori printre blocuri, prin spaţiile verzi şi pe aliniamente, creând primăvara acea armonie policromă fascinantă, greu de redat în cuvinte. Îmi aduc bine aminte de aprecierile extrem de laudative, de acum patru ani, ale unui musafir de vază american, la adresa cartierului Tudor I şi II, în raport cu Tudor III şi IV, în urma unor plimbări de agrement, în luna mai, pe străzile Braşovului, Moldovei, Aleea Bucinului, fascinat de frumuseţea peisajului pe care îl considera unul select. Diferenţa era dată tocmai de mulţimea şi de minunăţia arborilor înfloriţi care mai estompau din cenuşiul blocurilor. Suntem şi noi de părere că în aceste zone ale municipiului avem de a face cu o adevărată comoară peisagistică pe care avem datoria să o conservăm nu să o distrugem.
Din păcate, în ultima vreme, şi cu deosebire anul acesta, municipalitatea, prin resorturile sale, uneori prea solicitate la căratul frunzelor în perioada campaniilor de curăţenie, a plecat prea uşor urechea la îndemnul iubitorilor de cenuşiul betoanelor, care nu sunt puţini prin cartiere, şi care vor să excludă cu desăvârşire orice urmă de „pădure" din oraş, luându-i drept aliaţi de nădejde în susţinerea acestei campanii aberante de devalizare a zestrei arboricole a oraşului, mult înainte ca aceştia să fie în situaţia de declin sau să-şi fi încheiat misiunea lor biologică. Să nu uităm că aceşti copaci, din esenţă tare, cu o durată medie de viaţă mult peste o sută de ani (cel mai vulnerabil, bradul se exploatează la vârsta de 80-140 de ani, iar nucul şi stejarul pot depăşi 200-300 de ani), la vârsta de 50-60 de ani sunt abia la prima tinereţe, robuşti, deci şi capabili să ne aducă încă mari servicii. Tot specialiştii spun că forţa purificatoare a coronamentului unui copac este echivalentă cu suprafaţa a 15-20 mp de gazon, capitol la care Târgu-Mureşul stă foarte prost. Dacă am proceda la această transformare, să ne gândim câte zeci şi sute de hectare de pajişte sau de gazon, pe care nu le avem, suplinesc aceşti minunaţi arbori, împotriva cărora, din varii motive, ce n-au nici o legătură cu interesul general şi fundamental al locuitorilor municipiului, s-a declanşat un adevărat „jihad", societăţile de exploatare, care acţionează pe teren sub masca toaletării şi a regenerării, punându-i la pământ, şi suprimându-le coroana fără nici cea mai mică ezitare.
Intenţia de a reduce producţia de frunze, vitale pentru protecţia noastră, a fost îmbinată cu nevoia cuiva de lemn, chilipir, din moment ce ţinta este dislocarea a cât mai multor arbori din spaţiul verde şi tăierea drastică a coroanelor, nu numai ale celor aflaţi pe aliniamente, ci şi ale celor din mijlocul spaţiilor verzi. S-a mers atât de departe cu acest gen de „toaletare" încât spaţiile din jurul unor blocuri au devenit adevărate guri industriale de exploatare a lemnului (vezi str. Braşovului şi nu numai). S-a scos mai mult lemn decât a rămas în picioare, iar arborului „iertat" i s-a suprimat coroana, tocmai acea parte de care aveam mare nevoie cu toţii, în lupta cu poluarea.
Imaginea rămasă este tristă şi are un aspect selenar. Nu negăm faptul că aceşti arbori, falnici şi în plină vigoare, departe de a fi „scoşi la pensie", ne mai pun şi unele probleme. De toamna până primăvara îşi deşartă frunzele fără a ţine seamă de doleanţele gospodarilor. Pe unii îi mai sperie cu ramurile întinse „ameninţător" spre balcoanele şi geamurile celor care oraşul îl vor doar cenuşiu, chiar dacă până acolo mai sunt câţiva metri, iar în cazuri de uragan (sperăm să nu avem parte de aşa ceva), unii chiar ar putea fi doborâţi. Toate aceste riscuri însă trebuie să ni le asumăm, dacă dorim să ne aliem natura într-o luptă în care duşmanul vieţii, adică poluarea, nu iartă pe nimeni. În consecinţă, arborii aceştia faţă de care suntem atât de nedrepţi ar trebui să-i judecăm mai mult prin prisma binefacerilor pe care ni le oferă, înainte de a pune drujba pe ei, şi nu oricum. Ei se cer, într-adevăr, şi întreţinuţi, adică igienizaţi, uşor cosmetizaţi, dacă este cazul, iar cei uscaţi îndepărtaţi. O atitudine corectă şi civilizată. Dar a proceda la suprimarea masivă a coroanei sau a trunchiului pentru că, cuiva, i se pare că o ramură a acestuia îi „dărâmă" blocul apropiindu-se „ameninţător" de el, la 3-4 m, este o aberaţie. Din păcate, echipa care acţionează pe teren în arealul amintit astfel procedează.
De două săptămâni şi mai bine de când aceasta şi-a făcut apariţia în zonă a tulburat liniştea cartierului, nu atât prin zgomotul asurzitor al drujbelor, ci mai ales prin enormele stricăciuni aduse mediului ambiant, prin alterarea microclimatului de viaţă al locuitorilor. Pe fondul acestor tăieri radicale, cu care oamenii de bun simţ nu pot fi de acord, s-au reaprins certurile între vecini, s-au aruncat vorbe grele, au fost proferate jigniri şi ameninţări. Întrebarea pe care o adresăm celor care au pus bazele unei asemenea „strategii" incitatoare este dacă târgumureşenilor le-a lipsit aceste manifestări primitive, mai ales acum în postul Paştelor?
Problema aceasta a gestionării corecte a arborilor din intravilanul oraşului, în sensul protejării şi nu a distrugerii lor, nu este doar o chestiune sentimentală, ci una existenţială, care afectează viaţa întregului oraş şi îndeosebi a celor din zonele afectate, la care se adaugă şi aspectul dezolant al unui spaţiu pe care cândva îl priveai cu admiraţie. Distrugându-le coronamentul, nu numai că urâţim locul, dar reducem drastic şi capacitatea de luptă a plămânului verde al oraşului, cu consecinţele pe care le-am amintit în treacăt. Noi nu ne înscriem în rândul celor gata să se lege de trunchiul unui copac pentru a-l salva, dar bunul simţ ne obligă să semnalăm aceste abuzuri, pentru ca ele să fie stopate, iar cei care le-au săvârşit să fie traşi la răspundere. Nu înţelegem de ce cel care atentează la un lemn din pădure este pedepsit, iar arborii din oraş sunt lăsaţi la discreţia oricui doreşte să-i doboare. Faptul că abuzurile au avut totuşi loc şi continuă nestingherite, de multă vreme, în ciuda unor dese semnalări, atât în presă, dar şi pe cale directă, ne pune în situaţia de a ne întreba dacă spiritul ecologic a dispărut complet de la Primăria municipiului Târgu-Mureş?
