Ştim de prea multă vreme că evaziunea fiscală şi corupţia, sau invers, au fost şi sunt inamicii nr.1 ai societăţii româneşti. Piatra de moară sau balastul care nu ne permit să ne ridicăm în picioare. Ele sunt de fapt vinovate de marile derapaje în constituirea unui model corect şi echitabil de relaţii interumane, atât între membrii societăţii, cât şi între stat şi aceştia. Tot corupţia şi evaziunea, în toate formele lor, sunt principalele canale de scurgere în subteran a avuţiei naţionale consolidate, cât şi a veniturilor curente ale ţării. De secole de-a rândul, deci batem pasul pe loc, ca ţară europeană şi, cu toate că ne ştim inamicul, cel care le răvăşeşte pe toate, ne facem că suntem neputincioşi, ceea ce înseamnă că răul ne convine. Dacă nu tuturor, cel puţin celor care ne conduc, şi care au la îndemână forţa deciziilor, preferând să lase ţara în sărăcie şi nevoi decât să o salubrizeze de răul care ne macină de atâta vreme. De ce nu fac acest lucru este lesne de înţeles. În apele tulburi se poate pescui cel mai uşor şi fără să se vadă cât şi cum.
Acum, când răul a ajuns să dea pe dinafară, când perpetuarea corupţiei şi a evaziunii fiscale ameninţă securitatea naţională şi pare să ducă ţara inevitabil spre catastrofă, aşa cum s-a întâmplat în Grecia şi Ucraina, forţe, care din păcate nu s-au desprins din interior, ne obligă să acţionăm, pentru a limita efectele dezastrului. S-a mers de sus în jos, de la vârful aisbergului, atacându-se marea corupţie, putem spune chiar într-un mod spectaculos, iar îndreptarea spre filonul adânc al acesteia, în toate straturile sale, pare inevitabilă. Faptul că am avut curajul să prindem, în sfârşit, monstrul de coarne, şi să-i restrângem habitatul este un lucru extrem de important. Chiar istoric, am spune, dacă avem în vedere că încercările anterioare au eşuat, ele fiind mai mult mimate, din lipsa unei voinţe politice ferme. Iar dacă şi de această dată, treaba ar fi fost pur românească şi lăsată la latitudinea alor noştri, cu siguranţă, din lupta anticorupţie s-ar fi ales praful.
Acum se pare a fi momentul renaşterii noastre. Voinţa politică indusă a declanşat resorturile Justiţiei, încremenite atâta vreme, şi se pare că, acum, moara anticorupţiei funcţionează din plin, pentru că materie primă există din abundenţă şi de cea mai bună calitate: doar miniştri, parlamentari, miliardari de carton şi alţi demnitari. Dar, încetul cu încetul, va trebui să vină vremea şi celorlalţi care, într-un fel sau altul, au păgubit ţara şi statul, care s-au îmbogăţit însuşindu-şi pe nedrept bunuri şi valori pentru propria prosperitate, băgându-ne pe toţi în sărăcie şi semănând jale printre cei mulţi. Deviza luptei trebuie să fie nu „acum ori niciodată", ci „acum pentru totdeauna".
Asocierea luptei împotriva marii corupţii cu cea pentru fiscalizarea tuturor operaţiunilor economice şi a serviciilor ne dă certitudinea unei lupte coordonate şi pe tărâmul micii corupţii. Important este ca odată tăvălugul pornit să nu mai poată fi oprit până nu se face lumină completă asupra ceea ce se produce şi se vinde, dar şi cum se vinde în această ţară. O evidenţă completă asupra întregului circuit bani-marfă- bani. Numai în acest fel vom putea avea o imagine corectă asupra mărimii Produsului Intern Brut, dar şi a productivităţii muncii la nivelul întregii economii, indicatori sintetici care se iau în calcul la întocmirea celor mai importante clasamente între economii şi naţiuni şi unde, din păcate, noi ne situăm mereu pe ultimele locuri, pentru că atât produsul intern, cât şi productivitatea sunt substanţial dijmuite datorită acestor furtişaguri. Este de-a dreptul inadmisibil şi înjositor pentru o naţiune a se trage concluzia că românii merg la muncă, la ei acasă, cam degeaba, deşi au printre cele mai lungi săptămâni de lucru din Europa, din moment ce produc puţin, la nivelul întregii economii. Aceasta, în vreme ce în ţările de adopţie ei se dovedesc extrem de harnici şi de inovatori.
Odată început, pe scară largă, războiul împotriva evaziunii fiscale, românii nu mai pot da înapoi. Gestul ar fi de-a dreptul sinucigaş. De aceea, important este cum finalizăm fiecare luptă, atât pe un front, cât şi pe celalalt. Ezitări au şi apărut. Parlamentul, Guvernul, chiar Justiţia, fac pasul înapoi, speriaţi, probabil, de efectele imprevizibile asupra propriilor instituţii, din rândul cărora DNA face cele mai cele mai reuşite „racolări". Situaţia care se conturează la noi în jurul acestei probleme, îndeosebi după „cazul Şova", este similară cu cea din Italia anilor '90, când parlamentul şi guvernul de acolo au iniţiat o lege pentru limitarea arestărilor şi scoaterea actelor de corupţie de sub incidenţa penalului, lege care însă n-a fost promulgată de preşedintele republicii sub presiunea societăţii civile. În cele din urmă s-a mers până la capăt. Două treimi din parlamentari au fost arestaţi şi anchetaţi, iar Italia n-a pierit. În consecinţă, în aceste momente extrem de importante pentru viitorul ţării noastre atitudinea de intransigenţă a societăţii civile poate fi decisivă.
Dacă în anii precedenţi se putea invoca dificultăţi majore în dovedirea şi evidenţierea unor cârdăşii şi complicităţi în privinţa faptelor de corupţie, acum, cu noile tehnici de comunicare şi de înregistrare ele sunt uşor de depistat. Un motiv serios ca, de frica depistării, cei mai mulţi să renunţe la asemenea deprinderi, care le pot aduce mari privaţiuni de libertate şi compromiterea statutului lor. Corupţia ar putea scădea astfel brusc la noi în ţară şi într-un mod considerabil. Factorul acesta, coroborat cu noile măsuri în domeniul facturării produselor şi fiscalizării întregii activităţi, ar putea aduce încă de pe acum sume importante la Bugetul ţării, cu care Executivul nu numai că ar acoperi multe nevoi sociale, dar ar dispune de resurse şi pentru construirea de autostrăzi, demararea de investiţii strategice şi înfiinţarea de noi locuri de muncă, punând la treabă românii la ei acasă, pentru a-şi făuri prosperitatea dorită.
În consecinţă, se creează, pas cu pas şi în mod firesc şi obiectiv, resetarea şi primenirea nu numai a clasei politice , ci şi al întregului organism al societăţii româneşti, reviriment de mult aşteptat, ca o condiţie ca ţara noastră să se îndrepte, în sfârşit, în direcţia cea bună, pentru reînceperea reconstrucţiei ei. Modelarea parcă ar merge de la sine în virtutea efectelor care o determină, fără prea multă implicare a factorului uman, deşi în cele din urmă, acesta decide atât durata cât şi modul de implementare. Aşadar, putem avea o perioadă mai scurtă sau mai lungă de transformări. Fenomenul ar putea dura de la puţin la foarte mult, în funcţie nu numai de cum va conştientiza clasa politică, dar şi de implicarea noastră, a tuturor, a societăţii civile, cum obişnuim să ne autointitulăm. Oricum, miza transformărilor este foarte mare, iar cu ocaziile unice nu avem voie să ne jucăm. Mai mult ca niciodată, avem la îndemână oportunităţi pe care suntem obligaţi să le valorificăm în interesul întregii societăţi româneşti, pentru că ţara trebuie scoasă din ghearele hazardului şi pusă pe făgaşul cel bun. Nu ne mai putem permite să fim, din cauza nevolniciei noastre, lanterna Europei în toate privinţele. Adică, noi, ţara cea mai bogată şi mai frumoasă, la coada tuturor? Unde este demnitatea de român? Aşadar, avem datoria sfântă să o rupem definitiv cu corupţia, cu toate celelalte forme de devalizare a avuţiei naţionale, cu toate deprinderile fanariote, balcanice ori turceşti, devenind europeni nu numai geografic, ci şi existenţial. Implementarea acestui mod de a ne trata pe noi înşine într-un cadru civilizat este deci posibilă, chiar mult mai simplu decât ne-am fi închipuit. Esenţial este însă să nu pierdem momentul şi nici entuziasmul. Pentru că, cu flagelul corupţiei nu este de glumit. Netratat corespunzător, el poate reveni în formă şi cu o forţă devastatoare, amanetându-ne viitorul pentru o lungă perioadă de timp. De aceea, acum şi nu mai târziu, şi pentru totdeauna!
