„Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră acum e în floare."
(Cântarea Cântărilor)
Via noastră, acum, este chiar în floare; este via din faţa casei sau via din suflet. Este, poate, segmentul de puritate care atenuează asperităţile clipei sau, dimpotrivă, le poate aşeza în unghi de reflecţie; reluând, bunăoară, dialogul antologic, dintr-o staţie de tramvai, dintre Andrei şi reputatul Octavian Paler (vezi Don Quijote în Est), în care, pe un ton iritat şi abătut, Andrei izbucneşte: „De unde oare au ieşit atâtea lichele dintre noi?".
De atâtea ori, într-o imaginabilă staţie de tramvai, întrebăm: „Suntem obosiţi, de aceea nu cumpănim corect?" Purtăm „plăcerea superficialităţii"? Ce l-a determinat pe Rădulescu Motru să afirme că românul, deşi se află lângă munţi, nu şi-a săpat gândul în piatră? Dacă Stolnicul Constantin Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu dezmint teoria capului plecat? De ce nu-l înţelegem pe Oedip, cel care avea totul, tronul şi puterea, dar s-a înclinat numai în faţa adevărului? Neputinţa de a ne recunoaşte defectele - cum consemna acelaşi Octavian Paler - ne-a împiedicat să ne cunoaştem şi calităţile?
Trăim un timp al întrebărilor; un timp bântuit de fără-de-răspunsuri.
Deşi, acestea ar putea veni dinspre conştiinţe puternice revărsate în pagini de carte. Numai că... cine le citeşte?
Goldfarb, dacă-l citim, detaliază pe ideea societăţii cinice, Reinhard vorbeşte de societatea minciunii, alte minţi analizează societatea haotică, societatea invizibilă sau era vidului. Gilles Lipovetsky, într-un eseu aspra individualismului contemporan, observă exacerbarea subiectivităţii personale, un vid al persoanei înseşi. Fiecare individ a devenit un Narcis, noul centru de coagulare a realităţilor în care trăim. Esenţa vieţii nu mai constă în reguli şi instituţii, în constrângeri disciplinare, ci în corp, sex, gânduri de moment, autoseducţie, glorificarea desfăşurării Ego-ului pur, care nu înseamnă afirmarea Eului, ci disoluţia acestuia. Trăirile în scopuri altruiste încetează, relaţiile cu celălalt devin tot mai rare: Cu cât se trăieşte mai mult, cu atât creşte teama de a îmbătrâni; cu cât se munceşte mai mult, cu atât se vrea să se muncească; cu cât moravurile se liberalizează, cu atât câştigă sentimentul vidului; cu cât se instituţionalizează comunicarea, cu atât indivizii se simt singuri, în lipsă de contact; cu cât creşte bunătatea, cu atât depresia o acoperă.
„L' ere du vide", lucrarea lui Gilles Lipovetsky, lămureşte, măcar în parte, angoasele zilei. Dar cine citeşte această editare Gallimard, care declanşează alte şi alte întrebări despre viclenia sau luciditatea viei noastre? Prevalează adevărul faţă de minciună? Într-o societate creştinizată, cât de răspândită este iubirea, şi de unde încep ura, cinismul şi indiferenţa? Există manevre de înşelare? Este adevărul desfermecat? Se desparte politica de valori şi de viziuni?
Când nu mai ştim ce este adevărul, când întrebările vin în şuvoi, se pare că cei cu via din faţa casei şi cei cu via din suflet ar trebui să devină mărturisitori curaţi ai realităţii. Ar fi una dintre ieşirile din societatea minciunii. Altele pot fi găsite, pentru cei care verifică vicisitudinile timpului prin lecture esenţiale, în „Diagnoze. Articole şi eseuri" de Andrei Marga, cu referiri elocvente la istorie, cultură, politică, teologie, lumea Europei; înlăturând comodităţi şi inerţii intelectuale şi mult prea apăsătoarelor întrebări ce
vin când ne este ameninţată de stricăciune via.
Din ciclul - „Manuscrisul de jad"
