Este un mare și trist adevăr că noi, românii, fragezi și neștiutori într-ale capcanelor democrației, ale capitalismului, am înghițit (preluat) fără să mestecăm-rumegăm (judecăm) multe învățuri toxice, din îndelung tânjita lume liberă.
Dar, de ce să nu recunoaștem, odată cu consistentele calupuri negative am primit „din partea firmei" câte un „chose" de calitate, util, cum este și acest obicei frumos, al „Nopții Muzeelor", după modelul franțuzesc.
A fost frumoasă și ediția din acest an a „Nopții"! Frumoasă și tristă!
Picturi valoroase s-au mutat la adresele noilor proprietari, lăsând un gol imens, nu-i așa, în ramele care le-au găzduit.
În multe săli, vizitatorii au privit în gol, mai bine zis, la golul înrămat! În rame, în locul picturilor era o hârtie pe care era scris titlul tabloului și autorul lui.
Prin alte săli, oamenii au privit întristați la lucrări acoperite cu o pânză neagră, semn că ele au fost revendicate-adjudecate și vor părăsi în curând muzeul.
Nu numai lucrările de artă au fost cumpărate, adjudecate, revendicate, ci și multe dintre lăcașele care le-au găzduit. Peste 100 de muzee și-au pierdut sau sunt pe cale să-și piardă sediile în urma retrocedărilor. Ramele goale, lucrările acoperite cu pânză neagră au fost forme de protest ale instituțiilor în cauză, al căror număr crește.
Cel mai proaspăt exemplu este Muzeul Literaturii, lăsat în vara trecută fără sediu.
Ce e mai grav e că până când vor primi (vor primi?) un alt sediu, aceste muzee sunt obligate să-și înghesuie exponatele prin poduri prăfuite sau pivnițe igrasioase.
Dacă aceste edificii de cultură din orașele țării se bucură de asemenea atenție din partea dregătorilor, atunci ce soartă pot avea casele memoriale din extraurban, acele muzee în aer liber de prin sate, cum este, de exemplu, casa lui George Enescu de la Mihăileni?
Știu, se încearcă acum prin proiecte culturale salvarea casei, dar de ce a trebuit ignorată până în acest stadiu când ajunsese un depozit de cartofi care stătea și el să se surpe?
Chiar așa de mari să fie costurile pentru restaurarea câtorva zeci, poate sute de case, a căror valoare nu constă în devizul lucrărilor, ci în valoarea acestor spații ca păstrătoare în timp ale urmelor (amintirilor) unor personalități ale științei sau culturii românești?
Să coste mai mult restaurarea sau chiar reconstruirea din temelii a acestor case, decât Farul din Alexandria? Chiar dacă ar costa, ar merita, dar eu cred că nu aspectul material al problemei e...problema...!
Consiliul Suprem pentru Antichități al Egiptului a avizat favorabil proiectul de reconstruire a Farului din Alexandria, una dintre minunile lumii antice!
Nu știm cât a costat atunci, în antichitate, construcția Farului, dar e ușor de intuit că suma în dolari a reconstrucției de azi va fi cu nouă zerouri.
Acest proiect... faraonic așteaptă doar avizul autorităților din teritoriu (guvernatorul regiunii Alexandria) spre a se trece la lucrările de reconstruire a Farului, a cărui istorie începe de prin jurul anului 275 îdH, când „s-a tăiat panglica".
Construcția a fost ridicată pe insula Pharos, situată față-n față cu Alexandria, orașul întemeiat de Alexandru cel Mare pe țărmul Egiptului.
Se pare că primul far din lume avea o înălțime cuprinsă între 130 (zic unii) și 150 m (zic alții). De-a lungul timpului, construcția a fost bine zdruncinată de cutremure mai mari, mai mici, cu timpul, și-a mai pierdut din semeție, dar, cu lucrări de restaurare, întreținere etc., a rezistat 1500 de ani, până la cutremurul din anul 1303, care a transformat-o în ruine.
Farul n-a fost scutit nici de conspirații distrugătoare gândite de oameni. În secolul 9 dH, la două secole după ce arabii cuceriseră Egiptul, un spion bizantin a reușit să-l convingă pe califul Al Walid că sub Far e ascunsă o comoară uriașă.
Aproape jumătate din Far fusese demolată, când califul și-a dat seama că a fost înșelat!
Sigur, întâmplarea are ceva iz de anecdotă, dar este cât se poate de plauzibilă, având în vedere că omul are acea „vocație" a distrugerii...
Și, iată, ca o reparație (de fapt...reconstrucție) în timp, după mai bine de șapte veacuri, Farul din Alexandria, o minune a lumii antice, renaște în postmodernism!
Dacă tot vorbirăm despre Farul de pe insula Pharos de lângă Alexandria (Egipt), o minune a lumii antice, să nu uităm să ne amintim de o altă minune-monument al naturii, mult mai veche decât Farul!
Este vorba despre rezervația de Paeonica romanica peregrina - Bujorul românesc, rezervație aflată într-un loc al cărui nume are rezonanțe...antice: pădurea Troianu de Alexandria (România)!!
Ce frumoasă coincidență cu povestea bujorului! În timpul Războiului Troian, doctorul Paeon este pus de Zeus să vindece rana pe care Diomede i-o făcuse zeiței Afrodita (altă legendă spune că zeul războiului, Ares, ar fi fost rănit de viteazul Diomede). Paeon vindecă rănile (Afroditei sau ale lui Ares) folosind un extract de plante și lapte.
Asupra doctorului se abate mânia unora dintre zei, care se hotărăsc să-l ucidă. Pentru a-l salva de la moarte, Zeus îl preface pe Paeon în floare, bujorul de azi!
Dar, sunt voci autorizate, ale unor cercetători, care afirmă că bujorul are o istorie mult mai veche decât legenda antică! Povestea supraviețuirii bujorului vine de pe vremea glaciațiunilor, de pe vremea când sensibilele flori erau contemporane cu crocodilii!
Facem un salt peste timp și ajungem în zilele noastre, la bujorul nostru, românesc, un fel de minune a lumii florilor și unicat în Europa: înflorește în luna mai și floarea lui ține în jur de 10 zile. Pădurea Troianu a fost declarată în 2004 rezervație naturală de tip floristic și forestier tocmai spre a salva de la pieire bujorul românesc.
Cel puțin teoretic, cele 71 de hectare ale pădurii Troianu sunt ferite prin lege de accesul oamenilor care intră cu bocancii-n picioare și cu drujba-n spinare, printre copaci și flori, considerate, într-un fel, monumente-minuni ale naturii!
Mai sunt foarte puține locuri în țară unde bujorii sunt ocrotiți de lege: rezervația Zau de Câmpie-Mureș (Paeonia tenuifolia-Bujorul de stepă), Rezervația de bujori sălbatici de la Plenița-Dolj, Rezervația Academiei din comuna Stoicănești-Olt, Parcul natural de la Comana-Giurgiu.
Sunt semnale, triste semnale, că nu peste tot flora protejată de brațul legii este ferită și de mâinile hulpave ale unor oameni, așa-ziși iubitori de natură, de fapt, oameni fără suflet, fără conștiință.
La oameni, ca și la flori și la copaci, nu e grădină fără buruieni, și nici pădure fără uscături, dar, la noi, se pare că este cea mai mare densitate pe metrul pătrat, de oameni buruienoși, cu suflete amare, care rup (ucid) fără milă flori din rezervații, sau de oameni scorburoși, cu suflete uscate, care au retezat cu drujba copaci sănătoși, falnici, păduri întregi!
