PRINTRE NOMAZII ȘI BEDUINII DEȘERTULUI (I)

Vechea Persie, Iranul, țara unui imens deșert, este unică atât prin sălbăticia și frumusețea peisajului, cât și prin caracterul oamenilor care o locuiesc. Se întinde pe o suprafață de 1.645.258 kmp, mai mare decât Regatul Unit, Franța, Elveția, Belgia, Olanda și Germania la un loc, numărând peste 70 mil. de locuitori. Este străbătut de un lanț muntos îngust, dar foarte înalt, Elburs, care primește peste 1.200 ml de precipitații anual și care se pierde treptat la granița cu Afganistanul. Iranul a fost leagănul unor străvechi civilizații situate între Marea Roșie, Oceanul Indian și Golful Persic, o bună parte din suprafață constituind o măreață pustietate! Deșertul, amfiteatru sever al unei prime trepte pe Muntele Măslinilor, o regiune paradoxală unde realitatea concurează cu visul... și Marea Moartă, partea climatică a centurii de la insulele Capului Verde până în Africa de Vest, pe întreg traseul mongolez aproape de Beijing.

Pe acest teritoriu, într-un mare deșert cuprins între vaste spații, au înflorit de milenii multe civilizații suprapuse. El nu putea să nu constituie o vatră de istorie și un leagăn de cultură străveche, perpetuată până în zilele noastre, într-o formă specifică de culoare, aparte și profund originală, dând omenirii cele mai bogate și mai impresionante locuri arheologice din lume la poalele munților Kuh-e „orașul morților", unde se găsește faimoasa vale a mormintelor regilor și vechilor căpetenii ale mezilor și perșilor. Vale dominată de acum mii de ani de suflete de faraoni ai Persiei Antice care au ținut să trăiască în eternitate prin monumentele lăsate posterității. Cinci morminte rupestre săpate în pântecele munților au fost descoperite pe platoul iranian și se pare că sunt mormintele unor regi mezi. Darius însuși și-a construit aceeași formă de mormânt.

Imperiul persan fondat la mijlocul secolului al VI-lea (520 î.en) a fost cel mai mare și primul imperiu al lumii antice. O aristocrație războinică și o filozofie luminată. Perșii au îndrăznit să dobândească glorie, cohorta privilegiată șI binecuvântată de zei: Zoroastru, Cirus și Darius, stăpânii spirituali ai unei religii mereu vie, coborâți din familii aristocratice, acești oameni deosebiți nu au încetat și continuă și astăzi să influențeze imaginația, rămânând în memoria oamenilor. Dar cine sunt acești perși care, în câteva secole, au cucerit și unit Asia Mică și Orientul Apropiat? Acești perși sunt constructorii unui imperiu grandios și extraordinar care a supus atâtea rase și religii, care au înălțat coloanele îndrăznețe și ușoare de la Persepolis, oraș distrus de războinicii veniți din Occident, care au murit învinși de macedoneanul Alexandru cel Mare. Aceștia au fost călăreți războinici, cuceritori, istoria lor s-a scris cu roșul sângelui, aurul tezaurelor fabuloase și măreția monumentelor și vestigiilor uriașe. O istorie excepțională, însoțită de orgolii, setea de aventură și de răbdarea unui popor care știe la fel de bine să mânuiască sabia, dar și să cultive pământul. Îndemânarea călăreților perși a devenit legendară, explicație referitoare la rolul calului în migrație în „spațiul arian", țara nobililor celor desăvârșiți.

N-am să scriu despre împrejurările, prilejul și interesul României care au determinat detașarea mea în această țară cu o istorie atât de bogată. Am evocat despre această în cele două cărți apărute „Realitatea de lângă noi" (2013) și „Pe axa timpului" (2014), activitate profesională, inventivitate și foarte multă muncă, prestigiu adus țării, ca o datorie extremă la mii de km de țară, fabrica de sodă de la Shiraz. Nu e simplu, dar este foarte interesant să trăiești o părticică din viața, zi de zi, noapte de noapte, ceas de ceas, timp de trei ani, într-o formă și o stare capabilă să convingă asupra genului creator al persanilor, farmecul zguduitor al unui imens deșert.

Mai puțină lume cunoaște însă o altă componentă a celebrității acestei țări, una dintre cele mai bogate țări producătoare de petrol din lume care poate fi descoperită deopotrivă prin arhitectura sa veche din marile orașe Teheran, Isfohan, Tabriz, Shiraz, cât și prin deșertul fierbinte cu dune de nisip bătute de vânturi. Acolo stăpânesc neîmblânziți „vulturii deșertului" nomazi și beduini cu turme nesfârșite de oi și capre, măgari și cămile supuse unor servicii de transport al întregii averi dintr-un loc în altul, într-o pustietate selenară și halucinantă.

Un deșert cumplit, cel mai arid cu putință din lume, în care legenda spune că aici trăia „prințul răului", deșertul însuși întruchipare prin tradiție a răului în această lumină, devine limpede de ce voința divină a călăuzit pe cei mai buni oameni, după eliberarea din robia faraonică, spre cărările mișcătoare ale deșertului: pentru a le da putința de a înfrânge răul pe propriul lui teren, de a curma de-a pururi răul pe pământ. De aici se pot desprinde suficiente elemente pentru a vedea dublă ipostază a reprezentării deșertului în gândirea veche. Primele indicii în acest sens ne sunt furnizate chiar de textul biblic unde se vorbește explicit despre legătura dintre pustiu și forțele răului, lăcașul șerpilor - simbol viu al răului, și tot deșertul înfățișează locul de unde urmează să purceadă izbăvirea mesianică după doborârea prințului răului.

(va urma)

Lasă un comentariu