Muşcăturile de şerpi şi scorpioni constituie o calamitate pentru familia nomadă a deşertului, lipsită de apărare, de aceea alegerea locului de amplasare şi montarea cortului, controlul zilnic al perimetrului sunt foarte minuţioase şi exigente. Când nu suflă vântul, mi-au explicat nomazii, poţi identifica şerpi după urmele unduirilor lăsate pe nisip. Locuitorii corturilor s-au specializat, au multă experienţă şi reuşesc să identifice mai toate tipurile de urme ale acestor minusculi duşmani. Deşertul iranian ascunde o specie incredibiliă de şarpe, deosebit de veninos, a cărui coadă seamănă foarte bine cu un păianjen (vipera cu coadă de păianjen, şarpele înaripat sau şarpele de gips). Această viperă, datorită culorii pielii sale se camuflează perfect printre rocile şi nisipul deşertului şi a făcut multe victime printre bahtiari (nomazi iranieni).
Trăiesc şi acum emoţiile când la o partidă de pescuit în plin deşert, în râul Kur, plin de păstrăvi de toată frumuseţea, împreună cu prietenul şi şeful meu inginerul Şerbănescu Damian, însoţiţi de un operator iranian de la o staţie de pompare apa, în imediată apropiere a locului nostru de pescuit, în faţa mea la circa 4-5 metri am văzut un şarpe destul de mare cu capul ridicat şi care se mişcă lent pe nisip. Prin nisipul vălurit, umbrit de apusul soarelui, numai ochiul experimentat putea să distingă de departe vipera care cred că se îndrepta înspre noi. Ne-am oprit, iar el, pompagiul, a ridicat o sapă (arma de apărare) lovindu-l cu precizie, i-am mulţumit cu recunoştinţă, a aşteptat cu răbdare până ne-am umplut sacul impermeabil cu peşte. Îndreptându-ne apoi spre staţia de pompare unde ne aşteptau câteva sticle reci de bere, prietenia noastră devenind şi mai puternică, după care a urmat drumul nostru spre Shiraz (70-80 km) şi gătirea peştelui la bucătăria restaurantului „Kunt Hotel" unde eram foarte bine agreaţi, îndestulându-i pe toţi cei care doreau peşte proaspăt.
Nomazii trăiesc de milenii la fel, atât în ceea ce priveşte hrana, munca, locuinţa, cât şi îmbrăcămintea. Locuiesc în corturi sărace cu rogojini în loc de pături. Se ocupă cu păstoritul oilor, caprelor şi cămilelor. Mănâncă tot ce pot lua de la aceste animale, iar băutură principală este laptele şi ceaiul. Pâinea este coaptă pe lespezi de piatră fierbinte, uneori amestecată cu nisip şi cu apa sărată. Referindu-se la condiţiile de viaţă ale nomazilor şi beduinilor, „înţelepţii" musulmani susţin că „Nomadismul este un mod de viaţă mai ştiinţific decât industrialismul din Detroit sau Manchester!"
Greu mă pot despărţi de aceşti oameni ospitalieri, cinstiţi, şi nici de aceste regine neîncoronate ale deşertului, femeile nomade cu sufletul pur ce străbat zilnic km prin nisipul fierbinte purtând bidoanele de apă pe cap.
Greu de uitat este, de asemenea, o călătorie în deşert la invitaţia prietenilor mei iranieni. Fiecare călătorie aducea noi elemente care îmi permiteau să descopăr şi să înţeleg mai bine deşertul în complexitatea lui. Ţara aceasta cu deşertul ei, fără egal şi Fără seamăn cu alta prin duritatea reliefului şi sălbăticia unor locuri este de neînchipuit. Plecaţi la drum, numai prietenii mei o ştiau unde şi care era capătul acestei aventuri. Rarele sate întâlnite în drum purtau amprenta condiţiilor aride ale locului. Casele mici şi joase din lut au o formă rotundă fiind acoperite deasupra de straturi de paie legate printr-o plasă de sfoară, în depărtare răsăreau minoretele unei moschei printre nişte tufişuri mari cu frunze late, la adăpostul cărora caprele îşi împărţeau umbra.
Puţin mai târziu după o pauză de un pepsi şi un ceai fierbinte intrăm cu „broasca" prietenilor mei, un Volswagen foarte comod, într-un fel de pădure cu arbori uriaşi, cu vârfuri pierdute printre stele, arbori fantastici, care foşneau metalic, deşi nu adia pui de vânt. Copacii matusalemici vuiau de ţipete, râsete, scheunături, şuierături, păsări, şopârle, insecte gigantice, unele fierbinţi, altele reci, ascuţite, dezvăluind în plină zi alte scări de sunete, care urcau asurzitor spre cerul opac ca o scoică. Pe undeva pe aproape o mulţime de case minuscule scufundate într-un soare puternic locuite de oameni primitori, copii goi cu ochi de piper, privindu-ne din roiurile palide de lumina puternică şi atmosfera încărcată cu praf. Eram într-un sat unde prietenii mei iranieni au tras pe dreapta pentru a înnopta, un fel de han unde am cinat kebab cu orez ornat cu linte, ceai, dar şi abgio (bere rece), înconjuraţi de oamenii locului. Am dormit cu toţii pe rogojini acoperiţi cu nişte cearşafuri foarte mari. Am constatat şi de această dată rigorile islamului, supunerea, cumpătarea, mulţumirea de sine, punând mai presus de orice „hrana spirituală" ceea ce corespundea pe deplin caracterului acestei populaţii, precum şi specificul geografic al acestui ţinut, deşertul.
(va urma)
