- Cu te ocupi? Încerc să înfirip o discuţie cu stăpânul unei gospodării care mi-a atras atenţia.
La început, omul a evitat răspunsul. Pălăria de paie cu boruri largi îi ferea privirea de a mea. Se bucura de o clipă de răgaz şi ieşise la poartă (o poartă dichisită spre a fi fala gazdei). În spatele casei, aflată parţial în lucru, se desprindea o tarla imensă.
Era într-o zi de vară… Soarele se topise în lanul de grâu din spatele casei.
Reporter încăpăţânat, cum sunt, insistam cu întrebarea, aşa, de dragul întrebării, dar dumnealui întârzia cu răspunsul pentru a câştiga timp de gândire. Simţeam că răspunsul îi dă ocol ca un lup care, din când în când, se repede să muşte.
- Cum cu ce mă ocup? Îl aud în sfârşit. Nu se vede?! Mă ia el peste picior, râzând cu toată faţa, ca un om sigur şi mândru de ce face.
Aveam în faţă un om zdravăn clădit, aflat pe la amiaza vieţii, un ţăran de pe câmpie, cu vreo opt iugăre de arabil aflate laolaltă, ca o prelungire a gospodăriei.
Redobândindu-şi pământul după '89, simţea, şi nu făcea un secret din asta, că şi-a redobândit propria demnitate de ţăran.
