Aşadar, a plecat copilăreşte de la guvernarea PSD şi ardeleanul nostru, Ioan Rus, în care, sinceri să fim, ne puneam şi noi nădejdea, în cazul unei remanieri la vârf. Deşi contracandidat de temut al lui Victor Ponta, în cazul domniei sale nu poate fi vorba de vreo lucrătură din umbră, deşi ea ar fi putut exista. Omul şi-a făcut-o cu mâna lui, cum se spune sau, mai bine zis, cu capul său. Cu toate că părea un om echilibrat, un ardelean sadea, domnul Rus s-a dat rău de tot în petic, din moment ce a putut să spună ceea ce a spus în gura mare, şi mai ales la un post de televiziune. O dovadă că apreciatul ministru al Transporturilor, pentru că a făcut şi lucruri bune, avea această capacitate de dedublare, adică de a acţiona cu două măsuri, de data aceasta s-a încurcat în programare. Un lucru trebuie bine înţeles: domnul Rus nu a minţit, a spus un mare şi trist adevăr, numai că el nu trebuia făcut public în acest mod, ci mai degrabă analizat în toată profunzimea lui, în cadrul celor mai serioase şi mai responsabile şedinţe de guvern. Mai mult chiar, subiectul atât de grav, al destrămării familiilor şi cu implicaţii negative, pe termen lung şi foarte lung, în structura intimităţii societăţii româneşti, putea face chiar obiectul unor dezbateri aprinse în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, pentru că aici chiar este vorba de aspecte de securitate naţională. Nu întâmplător marii filosofi şi gânditori ai lumii au definit familia drept celula de bază a societăţii, iar degradarea funcţiilor acesteia va avea, cu siguranţă, o puternică influenţă asupra modelului social de viaţă.
O familie, oricât de solidă ar fi ea, şi pe orice sentimente ar fi întemeiată, ea nu poate rezista decât în condiţii cu totul excepţionale - cu soţi care lucrează unul la un capăt al pământului, iar altul în celălalt capăt, în vreme ce copilul sau copiii sunt lăsaţi, în cel mai bun caz, în grija bunicilor, ca să nu mai vorbim de cea a vecinilor, a cunoştinţelor sau prietenilor. Urmările unor astfel de situaţii sunt previzibile şi domnul Rus le-a punctat bine, numai că, subliniez din nou, lucrul acesta atât de dureros trebuia dezbătut acolo unde îşi avea locul, pentru a se vedea ce este de făcut.
De altfel, această tristă realitate nu o simte nimeni mai acut şi nu o trăieşte nimeni mai dureros decât cei care sunt în atare situaţie şi care văd cum familiile li se destramă din cauza depărtării, căci „ochii care nu se văd se uită", cum spune înţeleptul proverb. Ceea ce i se poate reproşa domnului Rus este aroganţa, detaşarea cu care a rostit acest trist adevăr, ca şi când fenomenul de distrugere a familiilor, de înstrăinare a soţilor şi, mai ales, a soţiilor, de alterare a educaţiei copiilor ar fi urmările unor decizii personale ale acestor cupluri, care n-au nicio legătură cu proasta guvernare. Ei şi-ar fi părăsit ţara de bunăvoie, dintr-un spirit de aventură, sau din dorinţa de a câştiga mai bine, chiar de a se îmbogăţi. Nimic mai fals. Oamenii aceştia şi-au părăsit ţara, rudele, pământul natal, de nevoie, cu teama pentru viitor şi cu mare durere în suflet. Ei au fugit din propria ţară din lipsa oricărei perspective, căutând salvarea de la foamete şi chiar de la moarte, pe la străini, pentru că ai noştri guvernanţi au distrus totul. Evident, pe teren străin, unora le-a mers mai bine, dar celor mai mulţi sorţii nu le-au surâs. În aceste două decenii de exod forţat, am avut ocazia să vedem atâtea şi atâtea drame, în care actorii de bază au fost cetăţeni români, şi a trebuit de multe ori să plecăm capul din cauza lor. Pentru că nimeni dintre oficiali nu s-a interesat de soarta lor. Din contră, s-au bucurat văzându-i plecând, milioane la număr. Oameni care, în ţară, aveau un statut onorabil şi o viaţă decentă au căzut pradă deznădejdii, au fost nevoiţi să suporte umilinţe, slujbe degradante. Unii cu şanse mai mici au ajuns cerşetori ori s-au dedat la furturi şi chiar crime. Se ştie că pe piaţa occidentală românii sunt acuzaţi că dau cei mai mulţi cerşetori şi hoţi de buzunare, prestând muncile cele mai înjositoare dintre toţi europenii, în ciuda nivelului lor ridicat de instruire şi a gradului de cultură generală mult deasupra acelora pe care-i slujesc.
Prin politica sa neghioabă, desfăşurată de regimurile şi guvernele de după 1989, dominate evident de PSD, statul român a procedat nu numai la golirea ţării de cele mai productive şi creatoare generaţii, ci a renunţat la 3-4 milioane de cetăţeni ai României, transformaţi în diaspora, de care s-a şi lepădat multă vreme ca de o haină ponosită. Tocmai ei, care, prin miliardele de euro şi dolari trimişi acasă rudelor şi familiilor, au stimulat consumul intern, au susţinut practic economia, în vreme de criză, făcând-o uneori chiar să „duduie".
După umilinţa trăită la alegerile prezidenţiale din toamna anului trecut, când i s-a refuzat dreptul la vot, prin afirmaţiile domnului Ioan Rus, diaspora românească a mai primit o puternică lovitură, venită, interesant, voit sau nevoit, din partea unui membru marcant al aceluiaşi partid care a boicotat, practic, participarea ei la alegeri. Numai că, dacă prima culpă ar putea fi uitată cu trecerea vremii şi repararea unor erori, aprecierile jignitoare ale domnului Ioan Rus, cum că, prin această înstrăinare, „copiii devin golani, iar nevasta curvă", nu vor fi şterse din memoria colectivă în vecii-vecilor. Aşa cum am subliniat, nu pentru că ele n-ar fi într-o oarecare măsură adevărate, ci pentru că principalii vinovaţi de atare stare existenţială sunt tocmai guvernanţii noştri şi, în primul rând, social-democraţii, care, prin firea lucrurilor, ar fi trebuit să fie mai aproape de popor, să-i înţeleagă păsurile şi, mai ales, să i le rezolve.
Detaşarea cu care „cumpătatul" Ioan Rus a vorbit despre „isprava" celor care au părăsit ţara, mergând să muncească şi să trăiască în altă parte, ca şi când ei ar fi dorit neapărat acest lucru, constituie, de altfel, un mod de a gândi al întregii noastre clase politice, ruptă total de realităţile vieţii cotidiene, în măsură să se vadă doar pe sine, cu ale ei interese. Pentru că aceste puncte de vedere, exprimate mai nuanţat, le-am întâlnit nu numai la social-democraţii de azi, ci şi la cei de pe vremea lui Iliescu şi Năstase, a lui Boc şi Băsescu. Lucrând doar pentru ei, şi nimic pentru ţară. Aşa a ajuns bogata Românie la coada Europei, iar românii naţiunea cea mai sărăcită şi dispreţuită, în ciuda valorilor materiale şi umane de care dispune. Dovada deplinei inconştienţe a întregii clase politice este şi dispreţul cu care toate guvernările continuă să trateze întreaga forţă de muncă rămasă în ţară, acordând salarii de mizerie, mult sub pragul traiului minim, ceea ce-i determină pe unii să ia, în continuare, definitiv, drumul străinătăţii, iar pe ceillalţi, cu obligaţii familiare şi bancare mai mari, să-şi completeze veniturile, prestând munci sezoniere, tot pe la străini, expunând-se de fapt aceloraşi riscuri, din toate punctele de vedere. Aceasta, în vreme ce ei, aleşii, au ajuns să facă coadă pe la DNA, pentru a da explicaţii de unde atâta bogăţie pe capul lor. Răspunsul este acelaşi: din averea noastă, a tuturor. Văzând că, din furtişaguri nu prea mai merge, parlamentarii s-au gândit în continuare la noi modalităţi de a mai ciupi din averea poporului, răsplata trudei lor fiind materializată în pensii mult mai consistente, de parcă ei, şi nu noi, cei mulţi, „tragem la şaibă", pentru a le asigura somnul lin în timpul dezbaterii legilor, la care şi aşa n-au avut nicio contribuţie.
Putem considera parcursul politic al lui Ioan Rus încheiat. O carieră ratată prosteşte. Suntem convinşi că faptele lui ar fi tras mult mai mult în balanţă decât vorbele aruncate aiurea, dar viaţa nu iartă. El, acum, se poate retrage în linişte sau în eşalonul doi al Puterii, nevăzut de lume, pentru a-şi linge rănile sau a-şi savura în tihnă agoniseala din vremea măririi sale. Cu siguranţă, nu va fi muritor de foame, obligat să ia drumul străinătăţii, supunându-şi viitorul şi familia aceloraşi riscuri despre care vorbea, a căror rostire publică, iată, l-a costat mult.
