Vă place mult la târg, la călușei, nu-i așa, copii? Mai ales, vă puteți imagina când zburați că sunteți deasupra norilor și că ați cucerit pământul și marea…
Eu o să vă spun o poveste despre un căluț pe nume Bălan, un mânz alb și prietenos, care nu știa prea multe despre viață. Avea o copilărie minunată în curtea stăpânului și în livada imensă, locul de joacă alături de amicii săi, copiii. Prietenul cel mai bun era Vlăduț, mezinul casei, apoi prietenii lui Vlăduț și colegii lui de clasă. Toți credeau că Bălan este căluțul năzdrăvan din poveste. Apropo, să nu uitați să citiți în această vacanță povești! Ele vă îmbogățesc spiritual! Biblioteca vă așteaptă primitoare!
Și iată că Vlăduț cu prietenii săi se hârjoneau din zori până în seară și porneau în galop, călare pe căluț, astfel încât livada se umplu de cărărui, întocmai ca un labirint. Era o veselie binemeritată după un an școlar cu multe evaluări și concursuri. Ei, dar dacă au văzut ce frumos este să ai așa un prieten, toți copiii și-au procurat câte un animăluț, pe care să-l îngrijească și cu care să se joace. Maria avea o broască țestoasă pe nume Flora, Andrei un cățeluș buclucaș, Azorel, Bianca o pisicuță, Blanca, Dragoș un șoricel mititel, iar Alexandra o căpriță cântăreață, pe care o chema Fulga.
Bălan îi iubea, chiar dacă Flora avea o viteză de melc, dar era tare înțeleaptă, cu Azorel se putea lua la întrecere la fugă, pisicuța era cam leneșă, șoricelul cam ironic, iar caprița cânta fals și dădea un lapte foarte gustos. Tare îi plăcea să se joace cu copiii, însă Bălan avea un „of". Ar fi vrut să meargă cu ei la școală, apoi să se bucure de vacanță. Îi plăcea mult sportul și geografia. Când copiii îi desenau în praf câte o literă, el repeta elementele ei cu copita până le memora și astfel, căluțul nostru ambițios a învățat toate literele.
Într-o zi toridă de vară se întâmplă o nenorocire! Doi copii se jucară cu chibriturile și aprinseră grajdul în care stătea căluțul împreună cu părinții săi. Deși au venit pompierii și au stins repede focul, tatăl cu mama lui au suferit arsuri grave. Bălan a fost mai norocos: nu a pățit nimic!
Părinții lui nu au supraviețuit, dar el nu a putut să înțeleagă acest lucru. I-a căutat peste tot, nu i-a găsit… Atunci s-a pornit și a plecat în lume să-i găsească. Îl apucă un dor neasemuit de ei și, ajungând într-o pădure, se întâlni cu un lup. Pentru că semăna puțin cu Azorel, voi să fie prieten cu el. Lupul se prefăcu a fi prieten, dar într-o noapte, când calul dormea, sări la gâtul lui. Îl mușcase puțin, dar acesta se apără lovindu-l cu o copită între ochi, de se rostogoli și atunci animalul sălbatic o luă la sănătoasa.
Peste trei zile întâlni o arătare ciudată, un șarpe. Se împrieteni și cu acesta, dar când îi puse viața în pericol, fugi în pădure. Astfel, păți și cu o vulpe. Dezamăgit, Bălan își aminti de prietenii săi și se gândi să se întoarcă la ei. Merse, rătăcind printr-o pădure deasă și întunecoasă, câteva săptămâni. Ajunse într-o poiană răcoroasă și zări un schit. Duhovnicul cel Sfânt îl ascultă cu răbdare. Îi spuse că părinții săi sunt în altă lume cu Dumnezeu, în lumea celor drepți din cer. Nu trebuie să îi mai caute pentru că îi are în inima sa, îi poartă mereu cu el… Îi mai spuse ca să meargă să se privească în lacul de la marginea poienii.
Bălan avu încredere în el și îi ascultă sfaturile. Când se zări în apa cristalină a lacului, mare îi fu mirarea că văzu chiar ochii blânzi ai mamei și coama albă a tatălui său. Era chiar el…semăna mult cu părinții săi!
Atunci căluțul se întoarse la prietenii lui, care îl căutaseră și în gură de șarpe. A rămas vesel și se joacă, și aleargă toată ziua cu toții, însă atunci când zărește asfințitul soarelui se întristează puțin și două lacrimi mari cad pe creștetul unuia dintre copilași…este dorul de părinți! Așa căluțul nostru învăță să-și prețuiască prietenii și pe părinții săi nu îi uită niciodată…
