Am apelat la sprijinul istoricilor militari, pe parcursul a trei episoade publicate, pentru a dovedi cititorilor noştri ce sacrificii materiale şi de sânge au fost făcute de către fraţii noştri de peste Carpaţi, pentru ca Transilvania să devină parte intrinsecă a patriei mame, România; ea însăşi fiind, în fapt, piesa de bază, principala componentă a acesteia, atât prin suprafaţa pe care o deţine, de 101.400 kmp (43 la sută din suprafaţa actuală a ţării), cât şi prin frumuseţea peisagistică şi bogăţiile solului şi subsolului. Deşi istoricii vorbesc de mari pierderi de vieţi omeneşti: 188 de ofiţeri şi 11.478 de soldaţi, în campaniile de eliberare a Transilvaniei din timpul Primului Război Mondial şi după acesta, apoi de 1.500 de ofiţeri şi subofiţeri, cât şi de 62.000 de ostaşi, morţi, răniţi şi dispăruţi, în campania de eliberare a nordului Ardealului, în Al Doilea Război Mondial, sacrificiul global al românilor de peste Carpaţi: din Moldova şi Ţara Românească sau din ceea ce obişnuim noi să numim Vechiul Regat, a fost incalculabil. Referindu-ne doar la perioada Primului Război Mondial şi după, de altfel cea mai importantă în constituirea Statului Naţional Unitar Român, a României Mari, dorinţa guvernanţilor de atunci de a dezrobi Transilvania şi a o vedea alipită la patria mamă, era să-i coste însăşi existenţa ca stat a României. Se ştie bine că îndrăzneala de a declanşa ofensiva de eliberare a Transilvaniei pe întreg frontul, de-a lungul Carpaţilor Orientali şi Meridionali, la nici două săptămâni de la intrarea României în război, (28 august 1916), a dus la organizarea de către germani şi austro-ungari a unei ofensive din sud-vest, în zona Olteniei şi deschiderea de către bulgari şi germani, la numai trei zile distanţă, a unui front nou în Dobrogea, care s-a soldat cu ocuparea întregii Muntenii, a Bucureştiului şi retragerea Guvernului la Iaşi. Prin acţiunea conjugată a tuturor inamicilor, înfuriaţi la culme de îndrăzneala românilor, două treimi din teritoriul Micii Românii au fost ocupate, România însemnând, practic, Moldova de la Galaţi în sus, în condiţiile în care la graniţa de est era o mare incertitudine din cauza revoluţiei lui Lenin, care vedea în încurcătura în care a ajuns România o posibilitate facilă de a-şi extinde supremaţia şi asupra celei de a doua părţi a Moldovei lui Ştefan cel Mare, până la Carpaţi. Dramatismul acestei perioade de grea încercare pentru statul român şi cetăţenii Vechiului Regat, din 1916 până în 1918, este foarte bine redat în celebra carte a istoricului american Larry Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...", care scoate în relief, nu numai abilitatea şi înţelepciunea conducerii de atunci, dar şi rezistenţa şi puterea de sacrificiu ale românilor de peste Carpaţi care, pe lângă foamea şi bolile îndurate, au trebuit să facă faţă unui program dur de regrupare a forţelor şi de asigurare a alimentării şi cazării unui număr impresionant de soldaţi ruşi. Este vorba de cantonarea şi aprovizionarea cu cele necesare a 1.200.000 de soldaţi de-ai lui Lenin, pe o perioadă de doi ani, care au participat doar figurativ, alături de trupele române, la contracararea ofensivei bulgaro-germane şi apărarea Bucureştiului, lupte pe care le-am pierdut în serie, obligându-ne la acea dramatică retragere în Moldova, la Iaşi. Referitor la luptele ce s-au dus pe acest front, iată ce a remarcat, conform aceleiaşi surse, Comandantul german al Puterilor Centrale: „Deşi în Dobrogea erau 1.200.000 de soldaţi ruşi, ei au figurat doar ca aliaţi. Ruşii i-au ajutat pe români să fie învinşi, lăsându-i singuri în toate luptele. Numai acest fapt simplu ne-a adus victoria". Iar generalul francez Berthelot, cel care s-a ocupat de refacerea forţelor româneşti pentru respingerea inamicului, prin ajutoarele primite din Franţa şi Anglia, consemna: „Cei 1.200.000 de soldaţi ruşi, de 12 ori mai numeroşi decât armata ţării (100.000 de soldaţi) i-au copleşit pe români. Le-au decimat rezervele de alimente, au înfometat populaţia pentru a le frânge rezistenţa. O adevărată crimă împotriva umanităţii". Dar nu numai atât. Tot generalul Berthelot vorbeşte despre greutăţile pe care oficialităţile ruse le făceau în aprovizionarea cu armament din Franţa, multe garnituri care traversau Rusia rătăcindu-se prin alte zone ale teritoriului acesteia. Era de la sine înţeles că noua putere sovietică a pus ochii şi pe cealaltă parte a Moldovei lui Ştefan cel Mare, pe care o vedeau întregită sub sceptrul bolşevic. Dovadă că lucrurile au stat aşa este revolta trupelor sovietice de la Iaşi, organizată la 1 mai 1917, pentru răsturnarea monarhiei din România. Armata Română a acţionat atunci energic, făcând arestări în rândul insurgenţilor ruşi, demarând acţiunea de evacuare a acestora, astfel încât din 1917 până în 1918, efectivele militare ruse staţionate pe teritoriul României au fost reduse cu 50.000 de soldaţi, ceea ce le-a permis românilor să pătrundă cu trupele proprii în Basarabia, imediat ce s-a ivit ocazia, sprijinind Sfatul de la Chişinău în demersul său pentru unire.
Cu toate aceste enorme greutăţi, românii din Vechiul Regat n-au renunţat la înfăptuirea Marii Uniri ai căror zori străluceau pe bolta destinului nostru românesc. După acel „Pe aici nu se trece!", născut în dramatismul luptelor de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz (august 1917), încrederea în propriile forţe le-a permis să treacă la pasul al doilea, de o importanţă epocală, dezrobirea fraţilor ardeleni. Terenul era pregătit de multă vreme şi dintr-o parte şi din cealaltă. Vroiau unirea şi unii şi ceilalţi în aceeaşi măsură şi orice încercare a unora de a diminua voinţa ardeleană sau de a considera o forţare din sud, sunt speculaţii stupide. Voinţa de unire a fost la unison şi ea a circulat pe toate canalele, atât într-un sens, cât şi în celalalt, îndeosebi prin aportul marilor intelectuali ardeleni, unii refugiaţi peste Carpaţi. Două dorinţe puternice ca nişte şuvoaie de apă limpede de munte de nestăvilit au convers spre marea albie a libertăţii noastre. Din această reciprocitate la unison s-a născut cel mai însufleţitor cântec patriotic al epocii „Treceţi batalioane române Carpaţii!", care i-a însoţit atât pe combatanţii români, cât şi întreaga suflare românească în toată această perioadă de eliberare a românescului pământ transilvan. Un entuziasm fără margini, care s-a apropiat prin mesajul transmis şi puterea de seducţie, de limitele fantasticului sau ale incredibilului. Numai aşa se poate explica vindecarea sau uitarea atât de grabnică a rănilor şi transformarea euforică a suferinţei în îndemn şi încrederea în izbândă (Treceţi batalioane române Carpaţii/ La arme cu frunze şi flori/ Ne aşteaptă izbânda, ne aşteaptă şi fraţii/ Cu inima la trecători. Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă/ Nădejdea e numai la noi/ Sărută-ţi copile părinţii şi fraţii/ Ş-apoi să mergem la război. 'Nainte,'nainte, cu sabia-n mână / Hotarul nedrept să-l zdrobim/ Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul/ De-o fi să ne-ngropăm de vii..."). Un îndemn de suflet de o amploare nemaiîntâlnită căruia nu i se putea rezista. Pentru că nici autorul textului şi nici cel al melodiei nu sunt cunoscuţi, se apreciază că acest cântec a venit de undeva din adâncul sufletului românesc, pritocit de foarte multă vreme, cu elan şi dăruire, este emanaţia comună a românilor de o parte şi de alta a Carpaţilor, purtaţi de dorinţa nestăvilită de unire şi de dezrobire naţională. Numai că, în vreme ce noi, ardelenii, am câştigat libertatea şi unirea cu fraţii, ei, regăţenii şi moldovenii, au suportat marile costuri, care se traduc, aşa cum aţi putut vedea, în pierderi şi sacrificii enorme, pe care noi, ardelenii, n-ar trebui să le uităm, nici acum şi nici în vecii-vecilor.
