Este tot mai evident procesul de aridizare a solului României, cu consecinţe imediate asupra producţiei agricole şi - în perspectivă - cu degradarea acestuia, care poate deveni ireversibilă. Şi, în fiecare vară toridă, la nivelul declaraţiilor politic(ianist)e, se promite găsirea de soluţii şi remedii; dar acest stadiu nu este niciodată depăşit, iar dacă anul agricol a fost slab se apelează, mereu, la importuri de alimente, în condiţiile în care, bine orânduită, agricultura românească ar putea hrăni vreo 84 de milioane de oameni...
Fiind puţină nădejde din partea mai marilor de pe pământ de a schimba ceva în sistemul de producţie agricolă şi - implicit - de a aduce bunăstarea în viaţa ţăranului, nădejdea se îndreaptă în altă parte. Pe vremuri, dansul paparudelor („Paparudă, rudă/ Vino de ne udă/ Ca să-nceapă ploaie, /Să curgă şiroaie....") era o practică ce mai putea întreţine speranţa că cerul se va milostivi şi îşi va desface zăgazurile, iar apele vor răcori pământul pârjolit... Condamnat ca erezie şi de Biserică, el rămâne, astăzi, doar în lucrările de etnografie şi folclor, alături de atâtea alte forme de manifestare spirituală din trecut.
Ca mângâiere pentru omul copleşit de seninul încins al cerului şi de pământul prăfuit şi crăpat de sete mai rămâne rugăciunea. Aşa că Sfânta Biserică ne îndeamnă aproape în fiecare vară se cerem milă de la Dumnezeu, de la Sfântul Ilie Tesviteanul şi de la Sfântul Grigorie Decapolitul să se îndure de noi, păcătoşii, şi să ne trimită prea binecuvâtata ploaie. Acest lucru s-a întâmplat şi anul acesta... Printr-un comunicat din 24 iulie a.c., Preafericitul Daniel şi Patriarhia Ortodoxă Română îi îndemna pe preoţi şi pe credincioşi să înalţe rugi către Atotputernicul pentru „ploi liniştite, aducătoare de rod bogat al pământului, folositoare oamenilor şi vieţuitoarelor, conform îndrumărilor din Liturghier şi Molitfelnic." Iar îndemnul se sprijinea pe cuvintele evanghelistului Marcu (11,24): „Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea."
Drept care, duminică 26 iulie a.c., preoţii şi credincioşii l-au implorat pe Domnul în biserici să dea ploaie şi au ieşit şi în procesiuni. Cei mai asidui pot să se roage şi individual, pentru că rugăciuni se găsesc cu duiumul şi în cărţile de rugăciuni, dar şi pe internet.
Să-mi fie iertată aprecierea irevenţioasă, însă realistă, dar rugăciunile acestea - făcute la ananghie - valorează cam tot atât cât dansul paparudelor de pe vremuri. Până prin 1990, existau vreo 3.000.000 de ha irigate. Prin munca întregului popor (sintagmă blamată, dar adevărată), Câmpia Română, Bărăganul, Dobrogea, sudul Moldovei, Oltenia, zonele pomicole şi viticole din întreaga ţară etc. fuseseră practic complet irigate. Dunărea, mult hulitul canal Dunăre-Marea Neagră, râurile şi barajele amenajate pe acestea furnizau din belşug apă agriculturii. Au fost şi atunci ani secetoşi, a fost şi pe atunci caniculă, dar grija oamenilor - până prin 1980 - era să nu facă insolaţie, nu faptul că vor avea sau nu ce pune în viitor pe masă! E drept, deceniul 1980-1990 a însemnat o perioadă a lipsurilor alimentare, însă aceasta nu pentru că producţia agricolă ar fi fost în regres, ci pentru că ea pleca la export, în încercarea regimului comunist de a plăti cât mai rapid datoriile externe. (În paranteză fie spus, au fost nişte datorii făcute în scopul dezvoltării economice a ţării, ceea ce s-a şi realizat, iar prin plata lor România avea şansa unei lansări economice spectaculoase, fără a mai depinde de creditorii externi. Dar nu a fost să fie!)
Desfiinţarea C.A.P.-urilor şi a I.A.S.-urilor şi parcelarea întregii ţări în urma reîmproprietăririlor şi a retrocedărilor de după 1990 au însemnat, practic, şi sfârşitul sistemului de irigaţii românesc. Instalaţiile au fost furate, distruse, vândute; mai întâi de noii proprietari, apoi de hoţii de fier vechi. Canalele au fost înfundate ori s-au înfundat de la sine. Suprafeţele rămase pârloagă s-au extins an de an. Prin practicarea unei agriculturi de subzistenţă, pe suprafeţe reconstituite după proprietăţile din perioada interbelică, mărunţite şi acestea între urmaşi, irigaţiile (care sunt rentabile pe suprafeţe întinse) şi-au pierdut raţiunea de a fi. Este doar unul din aspectele vandalizării agriculturii româneşti.
Încălzirea globală e o realitate. Efectele ei sunt accentuate, la noi, şi de defrişările masive ale pădurilor, ale perdelelor forestiere, de reducerea dementă a spaţiilor verzi şi de poluarea sub diverse forme. Încă nişte aspecte care se subsumează caniculei şi secetei, parcă spre a dovedi că un rău nu vine niciodată singur.
Cum cei mai mulţi copii şi tineri din anii '90, din mediul rural, şi-au luat lumea în cap pentru a-şi face un rost pe aiurea şi îmbogăţesc, prin munca lor, statele occidentale, bănuiesc că în urma prapurilor şi a moaştelor merg tocmai cei care erau la vârsta maturităţii şi - teoretic - a deplinei judecăţi în acei ani post-revoluţionari. De aceea, sunt de părere că - între două rugăciuni şi două cruci - ar trebui să se întrebe dacă ei chiar n-au nicio vină şi dacă n-o fi ceva adevăr şi în cuvintele din titlul acestui articol...
