Aproape că nu există propunere românească, din 1990 încoace, în Consiliul Local Târgu-Mureş, la care să nu se opună, cu o vehemenţă demnă de cauze mai bune, fără să nu protesteze, ţipând ca din gură de şarpe, consilierii UDMR, îndeaproape flancaţi de anumiţi lideri ai unor organizaţii maghiare. Cu aceeaşi înverşunare, de nuanţă iredentistă, şovină şi extremistă, a fost primită şi iniţiativa Asociaţiei Culturale „Constantin Romanu-Vivu" din Târgu-Mureş (preşedinte Constantin Valentin Bretfelean), sprijinită de Asociaţia Culturală „Sfântu Gheorghe" din Sângeorgiu de Mureş (preşedinte Ilarie Gh. Opriş), Fundaţia Culturală „Vasile Netea" (preşedinte Dimitrie Poptămaş) şi Despărţământul Central Judeţean Mureş al ASTREI (preşedinte Lazăr Lădariu), de a fi ridicată o statuie pe locul în care, în luna martie 1849, a fost asasinat, mişeleşte, marele precursor al unităţii naţionale române - cum îl numea Silviu Dragomir, în discursul de recepţie la Academie, la 29 mai 1929 - Constantin Romanu-Vivu. Proiect de hotărâre care a figurat (şi a fost votat!) pe ordinea de zi a Consiliului Local, solicitarea amplasării fiind în parcul din faţa UMF Târgu-Mureş, locul supliciului martirului Constantin Romanu-Vivu.
De data aceasta, în rol de Gică Contra este Simon Virag, printr-un articol publicat la 4 august 2015, în „Hirlap": „Barabas Miklos (profesor de istorie) - scrie el - ne-a făcut un rezumat privind cine a fost Constantin Romanu-Vivu şi cu ce «se poate mândri». Potrivit istoriei României a luptat pentru interesele românilor din Transilvania, în spiritul Revoluţiei de la 1848. Potrivit istoriei maghiare, a fost contrarevoluţionar, în cel mai bun caz, a fost cu habsburgii (…) Potrivit cărţilor de istorie, Constantin Romanu-Vivu «i-a dezarmat» pe «miliţienii» secui şi pe maghiari. Din păcate, nu am reuşit să aflăm câte victime a avut aşa-numita «dezarmare», dar bănuim că a fost vorba de un genocid. Vivu a fost capturat în 1849, de autorităţile maghiare, şi a fost dus la Debrecen - ne-a relatat Barabas Miklos. Soós Zoltán a solicitat, în schimb, amplasarea unei statui a lui Bethlen Gabor. Peti András ne-a relatat că este vorba doar de o decizie de principiu şi speră că se va reveni asupra acestui subiect". Afirmaţii total nedocumentate, ciudăţenii şi neadevăruri!
Printr-un comunicat, publicat, în aceeaşi zi de 4 august 2015, în „Népujság", dovadă că nimic nu este întâmplător pe aici, în acel continuu complot al bubei, al cabalei antiromâneşti, UDMR ţine să precizeze: „La propunerea UDMR, hotărârea Consiliului Local a fost aprobată, cu condiţia ca statuia lui Constantin Romanu-Vivu să fie amplasată doar după ce au fost amplasate statuile aprobate anterior (de exemplu a lui Sütõ András). Proiectul de hotărâre va fi dezbătut, din nou, documentaţia trebuie completată. În cazul în care Constantin Romanu-Vivu a avut manifestări antimaghiare, nu vom sprijini proiectul. În cadrul ultimei şedinţe a Consiliului Local am aprobat multe proiecte utile pentru oraş (…) La propunerea lui Soós Zoltán, UDMR va pregăti un proiect de hotărâre privind amplasarea statuii lui Bethlen Gabor".
Nici că nu se putea să nu fie bulgărită, de oamenii UDMR, memoria unui martir al neamului, memoria unuia dintre marii viteji, luminoasă figură, cea a neînfricatului luptător pentru drepturile românilor ardeleni, ale cărui fapte trebuie „săpate în bronzul nemuririi". Luptător în năprasnica dezlănţuire a evenimentelor, adept al dragostei de libertate de la 1848-1849, Constantin Romanu-Vivu a plătit cu sângele lui acea ivire a „primăverii speranţei" de atunci, ca apostol al ideii naţionale a românilor.
Tocmai de aceea, nu putem trece cu vederea aberaţiile înşirate de Simon Virag, reluând „spusele" „profesorului de istorie Barabas Miklos", atât de departe de adevărul paginii îngălbenite a istoriei. Să le parcurgem, pe rând. Cică, „potrivit Istoriei României", Constantin Romanu-Vivu „a luptat pentru interesele românilor din Transilvania", în spiritul Revoluţiei din 1848. Nu doar „potrivit Istoriei României", ci potrivit adevărului acelor vremuri! Dar pentru ale cui interese să lupte marele patriot? Pentru ale ungurilor? Însă, potrivit „istoriei maghiare" - spune el -, a fost un contrarevoluţionar, care i-ar fi „dezarmat" pe „miliţienii secui" şi pe maghiari. Din păcate - zice el -, „nu am reuşit să aflu câte victime a avut aşa-numita «dezarmare», dar „bănuim că a fost vorba de un genocid". Un bob zăbavă! Normal că dumnealui nu ştie, că habar n-are de o realitate, cea din pagina istoriei, departe-i fiind adevărul istoric, „câte victime a făcut Romanu-Vivu"! În schimb, îi spunem noi câţi români ardeleni au fost ucişi, cu sălbăticie, de „tribunalele de sânge" ale lui Kossuth, la 1848-1849: 40.000 de femei, copii, bătrâni, bărbaţi! Au fost arse şi rase, de pe faţa pământului, 300 de sate, biserici şi mănăstiri româneşti. Într-o singură zi, la Mihalţ, au fost ucişi peste 300 de români, printre ei mulţi preoţi, cărora la fiecare foc de armă, atunci când erau executaţi, li se striga, în bătaie de joc: „Cântaţi, amu, mă: «Deşteaptă-te, române!»". Ca şi în alte situaţii, cu referire la anumite învolburări ale istoriei ardelene (chiar şi după evenimentele dramatice din 20 martie 1990 de la Târgu-Mureş), ei folosesc cuvântul „genocid", al cărui sens, de dicţionar, ei nu-l cunosc. Genocid? Venind mai încoace, prin timp şi ani, despre genocid, într-adevăr, se poate vorbi şi la 1848-1849, dar şi în cazul crimelor abominabile de la Ip, Trăznea, Sărmaşu, din alte localităţi româneşti ale Ardealului, în perioada dezlănţuirilor barbare din septembrie 1940, imediat după cedarea nordului Ardealului Ungariei, în urma Diktatului de la Viena. Ca şi în cazul eroului naţional Avram Iancu, făcut criminal şi hoţ, asupra lui Constantin Romanu-Vivu se aruncă vini închipuite, fără necesarele dovezi. Şi mai este folosită o sintagmă total anapoda: „potrivit cărţilor de istorie". Care cărţi? „Istoria secuilor", vânturată prin doritul de ei, aşa-zisul Ţinut Secuiesc? Bineînţeles, românii târgumureşeni, în ţara lor, nu pot înălţa o statuie, să ridice un bust al unei personalităţi româneşti, decât „la paritate" , într-o paralelă a orgoliilor unor lideri maghiari. „Da, suntem de acord cu o statuie a lui Constantin Romanu-Vivu, cu condiţia să fie ridicate şi statuile lui Sütö Andras şi Bethlem Gabor!" Nimic nu se poate fără aprobarea lor în ţara asta românească?! Să ne amintim doar de o altă mizerie a intoleranţei lor, de acea obrăznicie fără margini, când, la numirea, ca episcop al Covasnei şi Harghitei, a IPS Ioan, UDMR a protestat vehement, chiar şi în Parlamentul României, că lor, secuilor şi ungurilor, nu li s-a cerut voie ca românii de acolo să aibă un păstor!
În prim-plan, conform comunicatului UDMR, se situează, bineînţeles, Sütõ András, un cântăreţ în struna comunismului „obsedantului deceniu" stalinist din acei ani, când ne aflam sub cizma fratelui sovietic de la răsărit. Apoi, iertată fie-ne întrebarea: cine a fost Constantin Romanu-Vivu şi cine Sütõ András? Să ne mai mirăm, oare, că, prin judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, au fost înălţate busturi ale criminalului de război Wass Albert şi n-a lipsit mult ca să fie dezvelită o placă, chiar în memoria lui Dücsö Csaba (Daday Lorand), autorul îndemnului la crimă, din 1939, „Nincs kegyelem!" („Fără milă!"). Nu putem închide ochii şi să trecem peste acea inadvertenţă, probabil premeditată, cum că Romanu-Viv „a fost dus în direcţia Debrecen". Da, aşa ar fi trebuit. Numai că el a fost dus spre Reghin, aşa cum vom arăta ceva mai jos, tocmai, conform unui scenariu de culise, pentru a fi ucis cu o sălbăticie greu de imaginat!
La acest capitol al intoleranţei liderilor UDMR, ar mai fi câte ceva de amintit, ca argumente inatacabile în acest devenit „caz", pentru ei, Constantin Romanu-Vivu. Marele luptător pentru drepturile românilor ardeleni a mai avut un monument, ridicat, în perioada interbelică, la Sângeorgiu de Mureş, dinamitat pe vremea în care erau spulberate statuia Ostaşului Român, din centrul Târgu-Mureşului, precum şi a lui Vasile Pop din Nazna, pe vremea în care statuia ecvestră a Craiului Munţilor - Avram Iancu - era dusă, pe timpul nopţii, de moţi, la Câmpeni, pentru a nu avea aceeaşi soartă. Lupa Capitolina, din faţa Prefecturii şi a Consiliului Judeţean, ajungea, în septembrie 1940, dusă din calea furiei bezmetice a ocupantului vremelnic, la Turda. În perioada imediat următoare cedării teritoriului românesc, acea statuie, de la Sângeorgiu de Mureş, a fost dinamitată, spulberată de furia urii administraţiei şi oficialităţilor militare maghiare, imediat după ocuparea nordului Ardealului prin raptul fascist de la Viena!
Şi ar mai fi ceva de adăugat. Unde se află, oare, azi statuia lui Petõfi, autorul acelor poezii injurioase, îndreptate împotriva românilor, sârbilor, croaţilor, şvabilor? În Târgu-Mureş! N-a fost el, Petõfi, luptător, la 1848-1849, dispărut pe Câmpia Albeştilor? A fost! Şi? S-au opus românii să i se ridice statuie? Oare el, spre deosebire de Constantin Romanu-Vivu, n-a luptat, ca militar, împotriva populaţiei civile? I-a dinamitat cineva statuia? Constantin Romanu-Vivu (vom arăta ceva mai jos!), care n-a luptat împotriva populaţiei civile, ca şef al Legiunii a XII-a, ci împotriva secuilor înarmaţi, care comiteau crime abominabile, a fost ucis, mişeleşte, nu prin vreo dreaptă judecată, tocmai de înaintaşii celor care azi îi contestă acel necesar semn comemorativ, printr-o statuie, semn al cinstirii memoriei unui mare luptător pentru drepturile românilor ardeleni. De fapt, facem precizarea, adevărul e că nu atât Consiliul Local s-a opus, în acest caz, ci, cât se poate de clar, propaganda intoleranţei maghiare! Şi o naivă întrebare: oare „istoricul" Barabas Miklos nu este unul şi acelaşi care, printre alţii, a năşit şi scandalul plăcuţelor bilingve în municipiului Târgu-Mureş?
Pentru că UDMR ne anunţă că „documentaţia trebuie completată", în cazul unei noi dezbateri a hotărârii, în Consiliul Local, necesara documentaţie, conform arhivelor, o oferim noi în cele ce urmează.
„Constantin Romanu-Vivu a fost una din cele mai luminoase figuri ale frământărilor noastre din trecut, una din umbrele mari ale istoriei", ale acelor apostoli care au semănat ideea naţională, „luptători" care „au fecundat, cu sângele lor scump, dorinţa nestinsă pentru unitatea neamului românesc", „sub licăriri de geniu şi scăpărări de eroism în Ardeal". Constantin Romanu-Vivu a fost unul dintre cei care au condus revoluţia din Ardeal, într-un tragic destin. Înflăcăratul precursor al unităţii naţionale a tuturor românilor, prefectul Legiunii a XII-a, care a protestat vehement contra unirii Transilvaniei cu Ungaria, militant pentru solidaritatea naţională, însufleţitor al sentimentului naţional, s-a născut la Pintic, localitate situată între Reghin şi Bistriţa, margine din Câmpia Ardealului. Orfanul Constantin Romanu a urmat Seminarul Teologic din Blaj, făcând parte „din seria de clerici eliminaţi din seminar, în anul 1843, după un act de revoltă împotriva episcopului Lemenyi". Ucenic al marelui apostol al naţionalismului românesc, Simion Bărnuţiu, pentru el sentinţa nedreaptă, împotriva participanţilor la revoltă, căzu ca o grea lovitură. „Pe când ceilalţi colegi se înscriau la academiile de drept din Cluj şi Târgu-Mureş, bietului orfan nu-i rămânea decât să treacă munţii spre a se oploşi în Principate, unde tinerii ardeleni au găsit, şi atunci, cea mai caldă primire". Astfel a ajuns Constantin Romanu profesor în Bucureştiul lui Vodă Bibescu, unde ardelenii, conduşi de cei doi mari dascăli Treboniu Laurian şi Ioan Maiorescu, urmăreau, cu sârg, mişcarea de redeşteptare naţională. Constantin Romanu îi cunoaşte acolo pe fraţii Goleşti, pe Nicolae Bălcescu, ia cunoştinţă cu liniile mari ale programului naţional cuprinzând „reînfiinţarea vechii Dacii", în timp ce „ideea integralităţii naţionale se închega ca o stâncă în sufletul lor, gândul le zbura spre fraţii din Ardeal". Însufleţit de ideea de restabilire a imperiului dacilor, Constantin Romanu pleacă spre Ardeal, auzind că românii din Abrud şi Câmpeni s-ar fi răsculat. Se opreşte la Braşov, apoi pleacă, „cu mari nădejdi, spre Sibiu şi spre Câmpia Libertăţii din Blaj".
La Adunarea din 3/15 mai, de la Blaj, „a fost ales printre membrii Comitetului Permanent de sub preşedinţia lui Şaguna şi Bărnuţiu, asumându-şi răspunderea politică, în contextul în care ungurii solidarizaţi proclamară, într-o pornire vijelioasă, uniunea Ardealului cu Ungaria, totul fiind la bunăvoinţa guvernului din Budapesta". „Când, la Mihalţ, glia strămoşească fu stropită cu sângele ţăranilor români, tinerii revoluţionari români au format comitetul rămas în Sibiu, pentru a lupta împotriva duşmanului neamului", a „burgului de la Viena", a „împăratului neputincios."
„Teroarea stăpânirii se dezlănţui cu o furie nebună asupra patrioţilor ardeleni". Urma „insurecţia sângeroasă". Era vremea în care interesul comun „arăta epoca formării noii Dacii, într-un fel certificatul de naştere a ideii de unitate politică la românii din Ardeal".
Lui Constantin Romanu i s-a acordat conducerea Legiunii a XII-a, cu o regiune în care el s-a născut şi a copilărit, din zona Reghinului, locuri unde au avut loc ciocniri sângeroase. Astfel intra Constantin Romanu „în toiul războiului civil al celor doua naţiuni. Aşezându-şi tabăra la Mihalţ, apoi la Cecălaca şi Aţântiş", acum spunându-şi şi Vivu, Constantin Romanu intra, cum se spune, în „botezul de sânge al libertăţii noastre". La Sânpaul, „săcuii barbari dădură foc caselor şi prefăcură totul în scrum, mulţi români pierzându-şi viaţa, împreună cu tribunul Bonta." Dezastruoasă s-a dovedit soarta luptătorilor la Ogra, Cipău, Şeulia, Iernut. Cei care -au căzut de plumbul duşman şi n-au fost măcelăriţi au fost spânzuraţi, a doua zi, într-o privelişte fioroasă".
Situaţia, însă, se schimbă. La Aţântiş şi Cecălaca, „secuii au fost învinşi (…), refugiindu-se, în fugă, spre Iernut şi Târgu-Mureş".
Nădejdi noi pentru Constantin Romanu-Vivu. Se întoarce la tabăra de la Mihalţ, apoi la cea de la Aţântiş. Pleacă spre Reghin. La 22 noiembrie sosi la Teaca, se abătu pe la Pintic, la casa preotului Ştefan Moldovan, devenit viceprefect al Legiunii a XII-a. Tabăra de la Teaca avea 3.000 de legionari, cu tribuni, „oameni tineri şi însufleţiţi" pentru a lupta împotriva secuilor, urmărind cetele lor răzleţe din munţi. Numai că începeau fricţiunile dintre prefecţi şi comandamentul trupelor imperiale, care privea cu oarecare dispreţ la gloatele române şi la ofiţerii lor, „ironizându-i, de multe ori", perfidia ofiţerilor împărăteşti ducând spre bănuiala de complicitate a acestora cu ungurii. În decembrie 1848, Constantin Romanu - Vivu a plecat cu legiunea sa la Reghin, pe urmă la Gurghiu, iar în ajunul Crăciunului „sosi, cu întreaga legiune, înaintea Târgu-Mureşului, într-un gest de supremă mândrie."
Numai că urmară vremuri grele. Sub comanda generalului Bem, Clujul fu ocupat, la 1 ianuarie 1849 imperialii au părăsit Târgu-Mureşul, făcând loc trupelor ungureşti. „Zarea se întuneca, din nou, spulberând, brusc, visurile tânărului prefect. Se retrage în munţi, la 12 ianuarie aflându-se la Topliţa, refugiindu-se, apoi, în casa tribunului Contai din Gudea, unde, în miez de noapte, sunt prinşi Constantin Romanu-Vivu şi viceprefectul Moldovan, precum şi câţiva tribuni. Începe calvarul! „Cu mâinile legate în obezi, obosiţi de drumul greu, prizonierii sunt duşi, pe jos, la Târgul Mureşului (…) Săcuii îi legară de cai, pentru a-i târî mai repede spre porţile oraşului". Şapte săptămâni „fu ţinut Romanu sub zăvoarele temniţei ungureşti, unde au mai fost ţinuţi Florian Micaş şi „tânărul tribun Vasile Pop din Nazna, înainte de a fi dus la spânzurătoare". Tribunalul marţial adunase material, dar amâna pronunţarea sentinţei, dorind ca Romanu să fie învinuit „de acte feroce". Dovezi, însă, nu existau.
Aşa că „au făurit - spunea Silviu Dragomir - un plan care îi necinsteşte". Sub pretextul că „vor să-i ducă la Cluj, iar de acolo la Debreţin, la începutul lunii martie 1849, i-au scos din cetate pe prefectul Constantin Romanu-Vivu şi pe viceprefectul Ştefan Moldovan, escortaţi de călăreţi secui. Plebea din oraş fusese înştiinţată, ca să-i aştepte. Convoiul porni, dar în loc să ţină şoseaua care duce spre Cluj, o coti în sus, către Reghin. O mare mulţime de oameni îi înconjurase şi îi însoţea vociferând. Legat în obezi, fostul prefect păşea cu fruntea ridicată înaintea soldaţilor şi, din când în când, privirea i se încrucişa cu ochii blânzi ai bătrânului preot, care mergea alături cu trupul gârbovit. Să fi simţit el, oare - se întreba Silviu Dragomir, care-l evoca în discursul de recepţie la Academia Română - „pe obrajii îmbujoraţi adierea rece a morţii, în clipa aceea tragică"? „Urletele se înteţeau, mulţimea devenea tot mai ameninţătoare şi cercul din jurul celor doi captivi se micşora tot mai mult. Când au ajuns la marginea oraşului, pe hotarul comunei Sângeorgiu, la un semn convenit, călăii au tăbărât asupra lor, lovindu-i în cap cu ciomegele pregătite dinainte. Sângele lor a înroşit pulberea drumului şi, sub ochii impasibili ai soldaţilor, complici la această infamă execuţie, derbedeii au avut timp să scoată inelele şi tot ce era de preţ din buzunarele victimelor. Cadavrele crunt mutilate şi strivite de copitele cailor au fost aruncate pe o margine de şanţ, unde au stat mai multe zile, până ce au fost astupate cu pământ. Aşa a fost înghiţit de glie prefectul martir, un erou cu gândul semeţ, care purta pe buze, cu stăruinţă, vestirea vestirilor neamului său",
„Icoană vie şi emoţionantă", dascălul ardelean Constantin Romanu-Vivu, într-un pomelnic al „mucenicilor neamului românesc" trebuie aşezat alături de „cei schingiuiţi pe roata de la Alba Iulia". El trebuie aşezat alături de cei „căzuţi în crunta învolburare a sacrificiilor eroice din Ardealul anilor 1848-1849, deoarece Constantin Romanu-Vivu şi-a sacrificat tinereţea, sângele eroului mucenic fiind vărsat în ţărâna drumului de la Sângeorgiu". El este „printre cei care au sporit, cu sângele lor, sămânţa creştinismului, luptător pentru dezrobirea românilor ardeleni. Alături de Avram Iancu şi Ion Buteanu, icoana zugrăvită a lui Constantin Romanu-Vivu face parte din galeria luptătorilor anilor înviforaţi 1848-1849, care au cerut românimii ardelene atâtea sacrificii de sânge". Neclintit în slujba adevărului istoric, „în râvna lui nobilă, el a fost un ostaş al adevărului etern biruitor"!
