PRINTRE NOMAZII ŞI BEDUINII DEŞERTULUI (IX) - GHID DE OCAZIE LA PERSEPOLIS

Distribuie pe:

Să lucrezi şi să trăieşti într-o ţară a unui nesfârşit deşert, vechea Persie, cu vechi tradiţii, cultură şi religie, arhitectură şi monumente de sute şi mii de ani poate fi un privilegiu? Trei ani nu sunt 3 zile, 3 săptămâni sau 3 luni, trei ani sunt trei ani. Zi de zi, ceas de ceas, noapte de noapte, împreună cu ei, iranienii, urmaşii perşilor bruneţi sau mai puţin bruneţi, în fabrică, la ştrand, restaurant şi la picnic, invitat mai în fiecare zi în familiile şi la casele lor, la spectacole, fotbal, magazine, croitor sau pantofar, cofetărie, bazar şi, de ce nu, la Persepolis! Peste tot (...), chiar şi la Palatul reginei Farah din Shiraz, parcul celor mai mari cocotieri din lume.

La un moment dat te simţi acasă, „obişnuinţa devine a doua natură", simţi că aceasta este viaţa ta, te bucuri de ea fără niciun fel de regret. În clipele de răgaz inevitabil meditezi despre adevăratul ACASĂ, plaiurile natale. Câteva secunde de concentrare pentru a te trezi din visul miraculos al vieţii şi destinului dăruit de la Dumnezeu. Cât de dificil a fost de la început este greu de spus, din cauza necunoaşterii limbii. Încet, încet, cu mult haz, ilaritate şi „veselie" la un minim bagaj de cuvinte culese, pe ici pe colo, adaugi mereu cuvinte noi, procesul şi rapiditatea învăţării se accelerează, timpul te ajută, n-ai altă şansă de a te înţelege decât în limba lor, tot mai sigur putând purta discuţii cursive cu ei, fără să mai trezeşti râsul şi amuzamentul celor din jur, ceea ce îmi dădea mare încredere, îmi făcea viaţa simplă şi foarte uşoară.

Eram specialist român în Iran, sarcinile mele la locul de muncă erau precise, punerea în funcţiune a unei fabrici de sodă, elaborarea şi redactarea instrucţiunilor de lucru şi de protecţia muncii, supravegheam şi conduceam procesul tehnologic, învăţându-i şi pe ei ceea ce ştiam eu. Aveam mare autoritate, eram preţuit şi stimat la toate nivelurile, ceea ce era foarte relaxant şi important în viaţa de zi cu zi.

Am trăit şi muncit în plin deşert, la doar 7 km de ruinele vechiului Persepolis, unul dintre cele mai mari muzee ale lumii, patrimoniu UNESCO, animat şi vizitat tot timpul, în forfota turiştilor veniţi aici din întreaga lume. Am vizitat de nenumărate ori miraculosul muzeu al vechii capitale persane şi am asistat seri prelungi la grandioase spectacole de sunet şi lumină cu mezi şi perşi, cu bărbuţele lor, gălăgioşi şi războinici. Colegii mei iranieni, în marea sală de comandă a uzinei, îmi predau adevărate lecţii de istorie, mândri de trecutul lor triumfător, cel mai mare imperiu din lume, Cirus, Darius, Xerxes.

Spre marea mea satisfacţie, învăţând destul de bine limba persană devenisem, întâmplător, cu un minim bagaj de cunoştinţe, cunoscător perfect al geografiei muzeului Persepolis, traseului şi procedurilor de intrare, GHID DE OCAZIE foarte util pentru delegaţiile şi românii veniţi în Iran, oameni politici sau de afaceri care doreau să viziteze grandiosul muzeu, şeful meu, ing. Damian Şerbănescu, punându-mă pentru câteva ore sau chiar o zi întreagă la dispoziţia lor. Persepolisul este foarte aproape de Shiraz, oraşul trandafirilor deosebit de frumos, situat la o altitudine de 1.600 m, capitala actuală a provinciei FARS, regiune din inima Iranului care a dat numele limbii persane fars, pe care am învăţat-o şi asimilat-o din obligaţie, plăcere, necesitate şi forţat de împrejurări.

Începeam întotdeauna să vizităm şi să prezint oaspeţilor NASIR-OL-MOLC MOSQUE, Şah Ceragh (sec IX), Grădina Botanică ERAM „Gradina Edenului" aşa cum este numită, cu un important număr de palate exotice printre care şi un frumos exemplar de chiparos, numit Sarv-Ehaz, o adevărată operă de artă a naturii. Continuam cu vizita palatului, reşedinţa de vară a reginei Farah, situat în preajma faimoasei grădini, cu cei mai înalţi cocotieri din lume, monumentul Tomb of Hafez al celui mai mare scriitor iranian, Bazarul Vakil, admirând cu mare interes lucrări şi produse artizanale din zonă, în special realizate de nomazi, Poarta Qoranului, Parc Hotel unde eram cazat, invitându-mi vizitatorii la o bere rece, chiar şi la o baie în piscina hotelului. Eram cunoscut ca un „cal breaz" de către personalul acestuia care mă invita la toate nunţile care aveau loc în restaurantul şi grădina hotelului, cu kebaburi, răcoritoare abaly şi dans fără scăpare, la acompaniamentul dansatoarelor din buric, după 2-3 pahare cu wisky. Oaspeţii mei erau pur şi simplu încântaţi de atmosfera creată în jurul nostru de către acest personal excesiv de amabil. Miza cea mare era însă Persepolisul, unde ajungeam aproape întotdeauna după-amiază, preţ de 45 de minute străbătute prin deşertul fierbinte.

(va urma)

 

Lasă un comentariu