Despre Limba Română nu poţi să scrii la o cafea, ţigară sau la vreo şuetă. Ca să scrii despre Limba Română, mai întâi trebuie să faci linişte în interiorul tău, să îţi asculţi inima şi conştiinţa, ca să-i auzi vocea de peste veacuri. Despre însemnătatea şi frumuseţea Limbii Române, scrii plecat cu fruntea-n palme, cu sufletul îngenuncheat pe altarul martirilor străbuni. Nu vei putea niciodată să-i pătrunzi misterul, dacă nu o vorbeşti, nu simţi, nu trăieşti şi nu-i înţelegi profunzimea. Dacă nu ai „gustat" din dulceaţa foneticii sale, dacă nu i-ai simţit duioşia curgând prin vasele tale sanguine, este în zadar să scrii despre Limba Română, deoarece ea trebuie scrisă cu sufletul.
Adevărul este, că nu poţi să fii departe de casă şi să scrii despre Limba Română, fără să nu te podidească lacrimile. Nu poţi să pui stăvilar mărgăritarelor, care sunt pregătite să alunece pe obraji, ori de câte ori scrii sau vorbeşti despre splendoarea graiului românesc. Pentru cei departe de casă, dar şi pentru cei de aproape, este balsam pe rană, izvor celor însetaţi, mângâierea celor întristaţi, dar şi rugăciunea neprihănitului credinţă celui fără de speranţă. Este dorul mamelor îngemănat cu al copiilor. Dorul soţilor, soţiilor sau al copiilor rămaşi singuri. Ea este oful, suspinul, dar şi bucuria românului exprimată prin cântece de bucurie sau prin cântece de jale, dar mai ales prin doine.
Limba Română este raza binecuvântată care ne însoţeşte pe cărările dorului din primii zori ai dimineţii noastre şi până la apusul vieţii. A fost „sădită" în ADN-ul nostru de la origini şi va sfârşi în veşnicii, iar noi o transmitem generaţiilor viitoare, ca o „mireasă" gătită în toată frumuseţea ei, precum am primit-o şi noi de la strămoşii, bunicii şi părinţii noştri.
Limba Română, prin simplitatea şi complexitatea ei, poartă cea mai mare bogăţie pe care nu o găseşti în niciun loc din lume, decât în leagănul copilăriei tale. Ea este perla „Neamului meu", de origine divină, despre care poetul timişorean Petru Dugulescu a scris: „O limbă latină şi dulce/ Ne-a dat Dumnezeu să vorbim./ Ca scrisul de-atunci de pe cruce,/ Uşor să putem să-l citim" („Neamului meu" - Petru Dugulescu)
Aceasta este limba noastră şi oricât vom scrie despre ea, cele aproximativ şaptezeci de mii de cuvinte care îi poartă numele, tot nu ar fi suficiente ca să-i descriem candoarea. Cât timp pot să mă exprim în Limba Română, nu mă simt nici singură, străină sau pierdută, indiferent unde m-aş afla. Pentru că Limba Română este perna sufletului meu pe ale cărei braţe îmi plec capul obosit alinându-mi dorul de casă. Cu dulceaţa Limbii Române mă hrănesc şi cu mustul ei mă „ îmbăt" şi pot spune ca psalmistul David: „Eu mă culc şi-adorm în pace…", pentru că în zorii următoarei dimineţi, pot saluta soarele în Limba mea Română.
