Rostul societăţii - realizarea binelui comun

Distribuie pe:

Morala socială priveşte viaţa morală a omului ca membru al diferitelor comunităţi şi anume: familie, stat, Biserică. Societatea implică, evident, o pluralitate de oameni. În sens general, societatea cuprinde pe toţi oamenii, întrucât - după învăţătura creştină - toţi descind din aceeaşi unică pereche de oameni, au aceeaşi natură psihofizică, acelaşi scop în viaţa de aici: dezvoltarea fiinţei lor fizice, intelectuale şi morale; acelaşi scop în viaţa de dincolo: mântuirea sufletească. Au acelaşi conducător suprem: Dumnezeu; au aceeaşi lege morală sintetizată în Decalog; au aceleaşi principii sociale fundamentale: dreptatea şi iubirea. Din fiinţa societăţii se desprinde, ca factor necesar pentru viaţa ei, existenţa autorităţii. Iar prin autoritate în sens larg şi impropriu se înţelege prestigiul de care se bucură cineva în temeiul calităţilor sale spirituale recunoscute de colectivitatea semenilor. Astfel, vorbim de autoritatea cutăruia în domeniul ştiinţific. Este autoritatea în sens logic. Sensul restrâns şi propriu al cuvântului autoritate este însă cel social, care se cuprinde în dreptul de a obliga membrii societăţii la anumite acţiuni sau omiteri cu privire la realizarea unui scop comun. Căci, deşi scopul este acelaşi, dar fiindcă membrii societăţii sunt mulţi, e nevoie de o unică voinţă care să armonizeze lucrările membrilor, să fixeze obligaţiile, să creeze ordine şi unitate de vederi în privinţa scopului, chiar când este bine cunoscut tuturor. Fără o voinţă unitară, activitatea membrilor se fărâmiţează sau chiar se anulează reciproc. Această voinţă unitară este autoritatea socială, de care colectivitatea are neapărată nevoie. Evident, fiecare societate are o singură autoritate, căci altfel n-ar fi ordine, ci haos. Apoi, ca orice drept, şi autoritatea trebuie să aibă un subiect purtător al ei, care poate fi o singură persoană sau şi mai multe, dar formând o unitate. Prin faptul că subiectul autorităţii îl constituie mai multe persoane - un colectiv - nu se dizolvă unitatea autorităţii, deoarece fiecare component al subiectului nu lucrează independent, ci numai în colectiv cu ceilalţi. După învăţătura creştină, autoritatea ca principiu de conducere a societăţii şi concretizare a ei în relaţiile sociale este de ordin divin: „Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu". Scopul nemijlocit al autorităţii nu se acoperă cu scopul societăţii, dar scopul societăţii este normativ pentru autoritate.

Scopul nemijlocit al societăţii îl constituie realizarea binelui comun. Scopul nemijlocit al autorităţii însă, se cuprinde în conducerea societăţii spre realizarea binelui comun, fapt ce indică şi limitele autorităţii. Căci adevărata autoritate socială nu pretinde membrilor ei ceea ce este păgubitor sau nefolositor. Societatea nu constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru realizarea unui scop. Iar acesta trebuie să fie numai binele celor ce compun societatea şi lucrează în ea şi pentru ea, adică binele obştesc. Deci, elementele constitutive ale societăţii în sens propriu sunt: a) o pluralitate de oameni liberi; b) un scop comun; c) libera unire a tuturor prin datorii şi drepturi, pentru realizarea în comun a scopului comun; d) autoritatea unitară pentru conducerea membrilor spre realizarea scopului precizat. Prin faptul că societatea formează o unitate morală cu un scop precis, cu activitate proprie, cu autoritate unitară, cu subiect de drepturi şi datorii, ea are asemănare cu persoana omenească şi de aceea i se dă şi numele de persoană morală. Iar ca persoană morală, fiecare societate este subiect de drepturi şi datorii atât faţă de alte societăţi, cât şi faţă de membrii ei.

 

Lasă un comentariu