Pot să-l citesc pe William Shakespeare sau pe Mark Twain, pe Billy Graham sau pe Rudyard Kipling în cea mai perfectă limbă engleză. Dacă aş cunoaşte scrierile lui Nietzche sau Wilhelm Busch, scrierile lui Nelly Sachs sau Gerhard Hauptmann, să-i citesc în cea mai corectă germană. Dacă aş cunoaşte scrierile lui Jacinto Benavente sau ale lui Don Quijote, în spaniolă, pe Alexandre Dumas în franceză şi dacă aş avea înţelepciune să cunosc măcar a treia parte din limbile şi graiurile lumii şi, nu aş şti să citesc, să mă rog sau să „mulţumesc frumos" în limba maternă, atunci sunt ca un om fără istorie, fără patrie, şi fără viitor. Iar cine îşi uită locurile natale renunţând la grandoarea limbii sale, acela este un om fără trecut!
Rugăciunea este atât de duioasă, când prin graiul Românesc poţi spune „AVA", închinându-te în limba maternă Acelui care viaţă ţi-a dăruit. Când vorbeşti, citeşti sau te închini în limba maternă, sufletul ţi se umple de bucurie, faţa ţi se luminează şi dragostea îşi face loc în inima ta. Copiii noştri ne vor mulţumi şi vor fi recunoscători dacă, prin transmiterea graiului nostru, îi vom învăţa respectul pentru ţara şi limba maternă. Consider că cea mai mare datorie a părintelui sau tutorelui este să transmită prin viu grai, copiilor săi, Cuvântul întipărit de Dumnezeu prin slovele limbii materne. Sfânta datorie a noastră este răspândirea Cuvântului nostru, indiferent de circumstanţele vieţii. De aceea, este foarte important să le citeşti copiilor, încă din cea mai fragedă perioadă a copilăriei lor.
Românii suntem, uniţi prin dulceaţa şi tandreţea limbii noastre, limbă cu care ne-am născut fără a avea merite să o moştenim, şi pentru care mii de eroi şi-au pierdut vieţile ca ea să ajungă, prin vremuri, curată, la noi. Pentru mine personal este un har deosebit că vorbesc româneşte, că scrisul acela de pe cruce, scris în Limba Latină cu aproape două mii de ani în urmă, a fost scris ca eu, astăzi, să-l pot înţelege.
