Toţi oamenii speră. Şi speră câtă vreme trăiesc. Când sfârşeşte viaţa, dispar şi speranţele. Plugarul în speranţa unei culture mai bune seamănă seminţe în ogorul său, iar tinerii cu speranţă păşesc în viaţă.
Speranţa înaripează sufletul cu o vie dorire către Dumnezeu. Moise încrezându-se în Dumnezeu a despicat în două Marea Roşie (Ies. 24, 21), iar prorocul Ilie a făcut să cadă ploaie după o secetă de trei ani şi şase luni.
Rostind cuvântul speranţă, trebuie să ne amintim de evanghelia slăbănogului de la Vitezda, care de 38 de ani aştepta mişcarea apei pentru a se vindeca. Şi până la urmă aşa a fost. Domnul l-a vindecat văzând credinţa şi speranţa lui. Un exemplu al speranţei sunt locuitorii cetăţii Ninive care deşi fuseseră anunţaţi că cetatea lor va fi distrusă, ei nu au deznădăjduit, ci s-au întors din căile lor rele, au postit şi s-au rugat Domnului, iar El văzând pocăinţa lor i-a iertat.
Înainte de a începe o nouă campanie militară, Alexandru Macedon obişnuia să împartă cu generozitate daruri scumpe oamenilor săi pentru a-şi asigură fidelitatea acestora şi un moral bun. Un alt mare general al său, pe nume Perdiccas, văzând cum îşi risipeşte Alexandru avuţia fără a păstra nimic pentru el l-a întrebat mirat:
- Bine, dar tu cu ce mai rămâi?!
- Eu rămân cu speranţa! răspunse Alexandru.
Se spune că, o persoană poate trăi patruzeci de zile fără mâncare, patru zile fără apă, patru minute fără aer şi doar patru secunde fără speranţă.
