Omul românesc (nume propus de Mircea Vulcănescu în Dimensiunea românească a existenţei) îşi exprimă, răspicat sau subtil, întotdeauna coerent, complexitatea fiinţei în momentele limită ale existenţei, devenind judecătorul propriei sale vieţi şi al lumii, familiarizat cu perpetuarea unei ancestrale ordo universalis. Stancu lui Stăncilă din nuvela Înainte de moarte de Marin Preda „înţelegea că e pe moarte" (s.n.) şi această desluşire (lăuntrică) îi hotărăşte comportamentul. Actualizând mental chipul doctorului, personajul dialoghează de fapt cu moartea, în limbajul ironic al autoapărării: „Domnule doctor... Mai trăiesc sau nu mai trăiesc? Ce, mai trăiesc! Nu mai trăiesc, dar vorba...când? Când mor gata! Să-mi spună când, să mă pregătesc, că e daravela dracului şi cu asta. Ai murit, mare scofală! Parcă se face gaură în cer, dacă moare Stancu lui Stăncilă." Francheţea monologului - dialog, autopersiflarea, atenuează suferinţa personajului prevestitoare de moarte („Ochii i se mişcau în cap ca şi când globurile lor s-ar fi rupt din găurile frunţii...") şi prevesteşte tensiunea ultimelor gesturi, ale fetişizării, învestite cu rol testamentar : „Oasele mâinilor i se încordară şi vinele gâtului îi ieşiră prin piele. Se rostogoli de pe aşternut şi-şi înfipse ghearele mâinilor în ţărână (...) Se alătură de trunchiul dudului, îl lua în braţe, sângerându-şi unghiile, şi cu dinţii începu să roadă gemând scoarţa zgrunţuroasă şi neagră a copacului." Posesiunea existenţei este puternic exprimată. Personajul întruchipează accepţiunea heideggeriană despre om ca „fiinţă pentru moarte", acumulând conştiinţa morţii în timpul vieţii şi mărturisind-o ca rânduială pentru trecerea în lumea de dincolo. Consubstanţialitatea viaţă - moarte este sugestiv probată în simetria unor imagini metaforice. Moartea lui Stăncilă este însoţită ( în background) de suprapunerea imaginii cumpenei fântânii peste imaginea lumânării. Imanentul şi transcendentul caută puncte de reconciliere. Moartea e unduire, apa şi frunza preluând acest atribut. Omul, arborele şi apa intră în consonanţă. Conturul fiinţei lui Stăncilă rămâne în lumea de aici prin euritmia fântânii cu apa „ca vioreaua" şi a umbrei dudului, mărturisitoare de unduire şi moarte : „Frunza dudului începu să se mişte fâşâind şi umbrele de pe pământ se plimbau alene pe faţa omului." Personajul este fixat în cosmic. Terorizată de istorie, solidarizată cu „răspunsul păstorului", rostirea românească a existenţei şi-a căutat articulările în acele realităţi vii pe care istoria nu le-a putut lovi, cele care l-au fixat pe omul românesc în cosmic. Ritmurile cosmice îi veghează „statura de slavă" şi puterea lucrătoare înţeleasă „nu atât ca o putere de a scoate ceva din nimic, cât ca o putere de a da chip cuiva sau la ceva, adică ca o putere de a zidi, adică de a aduna şi orândui, din elemente preexistente, construcţiuni şi chipuri noi..."
Moartea desăvârşeşte şi din această putere a ei trăieşte jertfa de sine a omului şi reintegrarea în ceea ce Mircea Eliade numea cosmos santificat liturgic. Eliberarea din negativitate, din spaima morţii, este, în aceeaşi transcripţie eliadescă, unul dintre temeiurile spirituale ale rezistenţei unui popor. Mircea Vulcănescu în prefaţa la Dimensiunea românească a existenţei îndemna „să descoperim ceva care este în noi înşine, o reacţie a noastră tipică..." Acest mundus imaginalis al valorizării morţii, joncţiunea cu planul divinului prin ritual, ieşirea din labirint şi intrarea în cosmocentric, interpretarea lumii ca epifanie neîntreruptă, poate fi „faţa proprie" a rostirii româneşti de apartenenţă la Sens.
(Din Manuscrisul de jad)
