Ioan Alexandru, așa cum l-am cunoscut - Pătruns de focul sacru al credinței străbune, al limbii și al iubirii de neam!

Distribuie pe:

După șase ani de suferință, după șase ani de speranță și luptă cu moartea, Ioan Alexandru, „poetul cu chip luminos, de etern copil", unul dintre salvatorii „destinului, înnourat pentru o vreme, al poeziei românești", cu neclintita lui credință în Dumnezeu și în spiritualitatea românească, a plecat dintre noi într-o lună septembrie a anului 2000. Cel ridicat din Topa Mică, la poartă de Apuseni, chemat să îmbogățească și să întregească nestematele coroanei poetice ardelene (Coșbuc, Iosif, Goga, Blaga, Cotruș, Beniuc) a închis ochii în țară străină. El, cel iubitor de vatră și de Rohia, de Maramureș și de Putna, de Voroneț și de Ardeal, de poeți și de țărani! El, cel care dorea să închidă ochii acasă („Acolo-n Transilvania, în satul meu,/ Voi fi purtat de alții într-o seară/Și așezat pe deal în țintirim,/ Adăugat la neamul de sub țară"),s-a stins departe, în Germania, la masa de lucru, câmpul de luptă al poetului, cu Biblia deschisă lângă tâmplă, avându-i în preajmă pe soția și pe copiii lui. Dar cu gândul și cu sufletul în Patria de cuvinte a Limbii Române a domnului Eminescu, a Logosului „întrupat în istorie și în spiritualitate". Vestea din acea seară, ca o scrisoare cernită, ne-a umplut sufletul de durerea care îl făcea pe poetul și senatorul Adrian Păunescu, văzând cum „mor strămoșii o dată cu el", să exclame cu vocea gâtuită: „Se moare într-un ritm infernal! (…) De-ar ști Ardealul pe cine pierde azi!".

Am avut fericirea aparte să-l cunosc pe Ioan Alexandru în trei ipostaze. Student fiind la Facultatea din Heidelbergul Ardealului, care încă prin 1958 se numea de „Litere, Istorie și Filosofie", a Universității clujene, îl zăream deseori printre studenții cu o chemare aparte, care scriau, având acest har de la Dumnezeu, la care, deși eram mai mare în ani, eu priveam de la distanța respectului dintotdeauna datorat acestor oameni aleși. Știam că se situa printre cei foarte puțini, care l-au înconjurat cu toată dragostea pe autorul „Poemelor luminii”, care, săltându-se peste oblonul camionului, a însoțit sicriul cu trupul autorului „Trilogiei culturii”, marele poet Lucian Blaga, de la Clujul suferințelor și umilințelor proletcultiste, până în Lancrămul odihnei lui veșnice.

L-am văzut, mai apoi, într-un moment trist al vieții lui, trecând, cu capul în pământ, cu pași rari, parcă de om obosit, podul Someșului, într-un „loden” larg, „pe puncte”, îmbrăcat sărăcuț, ca mai toți copiii de țărani, cu un teanc de cărți, legate cu o curea, sub braț, la doar câteva minute după exmatricularea lui din Filologia clujeană, eliminat de cel care, ajuns, mai apoi, în scaune înalte în ierarhia universitară clujeană, se lăuda chiar că așa, exmatriculându-l, „i s-a făcut un bine lui Alexandru”, care a ajuns, la București, unde s-a înscris, a urmat și a absolvit Filologia, mare poet. Numai că Alexandru s-a născut poet și nu avea nevoie de acea stupidă exmatriculare pentru absențe de la cursuri și seminarii. El era deja un poet!

De atunci nu l-am mai văzut. Am citit, în schimb, ce a scris: „Cum să vă spun”, „Viața, deocamdată”, „Infernul discutabil”, „Vămile Pustiei”, „Poeme”, „Imnele Bucuriei”, „Imnele Transilvaniei”, „Imnele Moldovei”, „Imnele Țării Românești”, „Poezii”, cărțile - dovezi ale acestui slujitor al Cuvântului, coborâtor din „arhaitatea satului transilvan”, din acel loc al rădăcinilor, pentru a întreține focul sacru al limbii. Știu doar că, din banii primiți pentru prima lui carte, avea de gând să cumpere o bivoliță pentru ai lui, cei de acasă!

Vremea a trecut cu nu puținele ei învolburări. În octombrie 1992 am avut fericirea ca drumurile să mi se întâlnească din nou, după 30 de ani, cu ale celui folosind apelativul „frate!”, ca membri ai Comisiei pentru Cultură, Arte, Mijloace de Informare în Masă de la Senat și, respectiv, Camera Deputaților. Apoi, ca un trăsnet, căzut din senin, a venit vestea cuprinsă în acel chenar negru, îndoliat.

Cel convins că „unde e jertfă e-nceput de țară/ Pentru cei duși și cei ce vor veni”, cel care a văzut, o dată cu Patmos „cer transfigurat și pământ transfigurat”, poetul imnic cel mai mare al românilor, bursierul „Humboldt” prin concurs, la recomandarea filosofului Martin Heidegger, cel care a studiat filosofia, teologia, filologia clasică, greaca și ebraica, istoria artei la Freiburg, Basel, Aachen, München, cel care a ținut seminarii de poezie comparată la Universitatea din București, cuprinzându-i pe Eminescu, Dante, Platon, Sofocle, Saphó, Pindar, Holderlin, Claudel, Heidegger, Roman Melodul („Dante al Orientului”), știa prea bine ca în „patria spirituală” lumina-i „lăcaș al ființei”. Era convins ca poezia lui, cum spunea Edgar Papu, se așază sub „grindina de lumină”.

Așa cum stă bine unui poet adevărat, conștient de numele și de marele lui har poetic, și-a închinat cărțile, ca ardelean cu gândul dus până la capăt, soției Ulvine, copiilor Ștefan, Maria, Ioachim, Rut- Elena și Constantin, lui Alexandru cel Bun și lui Ștefan cel Mare, lui Daniil Sihastru... Parcă nici nu poate fi închipuit demersul lui altfel. O atestă, din plin, întradevăr, sintagma „lumina-i lăcaș al ființei” din marile lui poeme. Sub „grindina de lumină” se așază „Ego sum via” (Eu sunt calea), „Fluturii negri”, „Zi și noapte”, „Ascensiunea”, „Întoarcerea poetului”.

„Casa părintească”, „Rădăcina”. „Tricolorul” („Steagul meu de țară/ În trei culori de maica mea țesut”, simbol al veșniciei române, al suferințelor și al biruințelor, al lacrimilor și al obârșiilor), „Patria” (în care „Oameni și prunci atinși de dorul sfânt/ Lăuntric cresc o patrie străbună”, o țară crescând în zvon de tulnic), „Statornicie”. „Maramureș”, „Ginta latină”, „Mama Roma”. „Mama” („În satul transilvan în zi de cununie/ În strai împărătesc voievodal/ Țărancă-ntre țărani de omenie”; „Măicuță scumpă - aș vrea în jurul tău/ Să fac un țarc de milă și lumină,/ Să bat în aur palid chipul tău/ Ca în Ardeal de-a pururi să rămână”), „Frescă la Voroneț”, „Imnul Anei”, „Marele Preot” „Pământ transfigurat”, „Iancu”, „Imul luminii”, „Ardeal”.

„Eminescu”, „Brâncoveanu”, „Bunavestire”, „Mielul”. „Orfeu”, „Epifania”, „Mater Dolorosa”, „Putna” („cea dintâi frumusețe românească deplină de măreția Bizanțului”), „Pieta”, „Oedip” etc. Numai cel pătruns de focul sacru al credinței strămoșești, al ortodoxiei românești, al limbii și al iubirii de neam, numai un mare poet convins că, în scrierea cu sine, dragostea înseamnă și „stingere de sine”, în 1973 și-a ales ca temă a lucrării de doctorat: „Patria la Pindar și la Eminescu”.

S-a stins, chemat la cele veșnice, în septembrie 2000. Într-un septembrie în care dorea să fie îngropat, asigurându-ne că sunt „rele mai mari decât moartea”, „Acolo-n Transilvania, în satul meu”, într-o seară, „așezat pe deal în țintirim”, „adăugat la neamul de sub țară”. Tocmai când era mai mare nevoie de poeți și de oameni ca el, Ioan Alexandru, luat la Domnul, s-a strămutat, cu întreaga împărăție a Logosului, în lacrima purificatoare a Părintelui Îndurărilor. Din zare transilvană, până departe, peste dealuri, munți și obcine „clopotul Buga se tânguie în turn”, vestind întoarcerea cu „efigie de eternitate” a celui născut în „țara de cercuri și ciubare”, ducând și trecând peste zări dorința lui Ioan Alexandru, azi adăugându-se „neamului de sub țară”: „Pe dealu-acesta-n satul transilvan,/ Copiii mei să măngropați pe mine/ Pe-aceste blânde culmi dumnezeie ști/ Să îmi petreceți sufletul cu bine...// Eu voi putea cântând să mă strecor/ Fără să tulbur ploaia pe coline”.

P.S. Vorbind despre Ioan Alexandru, senatorul care a înălțat Crucea pe peretele sălii Parlamentului, am ezitat, de fiecare dată, din anumite motive, să mă refer la împrejurările în care, a doua zi după trecerea la cele veșnice s-au petrecut lucrurile în Parlamentul României, în care avea loc ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, ședință condusă de Petre Roman. Am fost nevoit, din păcate, să insist, să-l rog, în mod repetat, pe Petre Roman, să-mi permită să spun câteva cuvinte despre marele poet Ioan Alexandru, abia chemat la Părintele Îndurărilor. Cu greu mi s-a permis! Despre poetul Ioan Alexandru, senator PNȚCD, singurul care atunci a vorbit, în fața deputaților și a senatorilor, elogiind poezia marelui dispărut, a fost semnatarul acestor rânduri, deputat PUNR de Mureș. Nimeni altcineva, deși în sală se aflau atâția profesori universitari cu doctorate în filologie! Ba mai mult, spre rușinea lui, un gureș își dădea cu părerea, a reproș, susținând că „Alexandru a fost cel care a scris imnuri”, așezându-și mizeria afirmației sub un gând negru, ascuns, al celor timpuri în care realele valori românești, care cântau țara și valorile naționale, erau lovite și demolate. De unde să știe sicofantul că primul poet imnic a fost Pindur, iar Ioan Alexandru și-a ales, ca teză de doctorat, tema: „Patria la Pindar și la Eminescu”?! (Comunicare susținută la ediția a VI-a a Colocviilor, din 26 septembrie 2015, de la Nicula, Sfânta Mănăstire cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Din cartea de publicistică, în curs de pregătire).

Lasă un comentariu