Era cald, curtea mănăstirii părea pustie. La umbra unui castan, monahul ascultase, în tăcere, tot ce-i spusese omul.
- “Părinte, lumea de azi, și-n mod special tineretul, au luat-o razna! Este un fel de agresivitate ce crește zilnic! O tensiune fără precedent! Se calcă totul în picioare: credință, tradiție, istorie memorii devastate de uitare. Pentru ce mai trăiesc tinerii de azi?... Vă spun eu, părinte: trăiesc doar în slujba meschinului interes de o clipă!”
Aerul cald lăsă cuvintele pline de năduf să se piardă-ncet, încet în liniștea mănăstirii. Monahul privea undeva în pământ, ca și cum ar fi știut că acolo se vor sfârși toate.
Omul nostru revoltat, derutat de atâta tăcere, se frământa în așteptarea unui răspuns.
O boare de vânt răcoros, apărută din senin, îi învălui pentru o clipă pe amândoi. Părea o mângâiere a eternității ce poposise pe frunțile lor pentru o clipă, ca să le-aducă aminte că ea există.
“Or să se-ntoarcă!”, se auzi într-un târziu vocea monahului. Omul nostru tresări. Se așteptase în adâncul inimii lui la un răspuns de care, eventual, să se lege, ca să-și ducă pe mai departe revolta atât de legitimă și de confirmată de crunta realitate din jur, dar nicidecum la acele cuvinte pline de liniște sufletească, ce pășiseră în aer cu siguranța unei taine pe care el nu putea s-o-nțeleagă și care, pe moment, îi opriseră avântul.
- “Eu așa cred!”, continuă, cu glas senin, monahul privind mai departe în jos, la iarba verde, de la poalele castanului.
- “Da, așa cred”..., repetă el ca pentru sine ”Da Or să se-ntoarcă!...Or să se-ntoarcă pe calea cea adevărată... la credință!”
- “Cum, părinte? Cum?”, izbucni omul nostru revoltat. “Cine să se-ntoarcă? Ăștia care calcă totul în picioare?... Nu știți la ce blasfemii au început să se dedea în zilele de azi!... Ce ură-mpotriva Bisericii! Ce batjocură la tot ce este sfânt pe bietul pământ românesc! Ce indiferență și ignoranță sinistră față de toată jertfa martirilor noștri! Ăștia să se-ntoarcă?... Nicicând!... Sunt alții!... Nu mai sunt ai noștri!”
Pentru o clipă, singurătatea mănăstirii păru că oftă, dar apoi sfânta ei tăcere umplu din nou clipa atât de omenească. Nici de data aceasta monahul nu răspunse imediat. Se lăsă pătruns de șoaptele mânăstirii parcă numai de el știute, privind în continuare la iarba de jos, ca și cum o ruga să-l mai aștepte până-n clipa aceea de cutremurătoare taină când se va odihni sub ea.
- “Da, eu așa cred!”, reîncepu el într-un târziu mai mult pentru sine. Se simțea din glas că întreaga revoltă legitimă a omului de lângă el se zdrobise parcă de liniștea unei veșnicii ce se odihnea și ea pentru o clipă într-un biet suflet creștin.
- “Eu așa cred, c-or să se-ntoarcă!”, continuă netulburat monahul și o lumină de senin sufletesc se strecură în privirea-i ce până atunci răscolise pământul.
“Știți, a fost un caz”..., continuă tot el cu același glas liniștit... “Chiar aici la noi în mănăstire!...” Și ochii i se ridicară încet spre interlocutorul său atât de revoltat de prezentul lumii în care trăia, nu cu voința unui argument, ci cu tandrețea ascunsă a unei mângâieri.
- “Un tânăr care acum este monah, la noi!”, reîncepu el povestea. “Ne-a spus că atunci când era în lume, a făcut toate răutățile: a băut cumplit, s-a bătut, s-a drogat, a mințit fără scrupule, a-nșelat, a blestemat cu furie tot ce era frumos și sfânt, a călcat și a blasfemiat cu mințile luate tot ce-i stătea în cale, fiind fericit pe moment că le făcea!” Aici monahul se opri pentru o clipă, ca să mai privească încă o dată iarba de la poalele castanului, prăbușindu-se în taina ei care-i vorbea, șoptindu-i numele însfințit de atâtea lacrimi ascunse, vărsate pentru cei mulți. Aerul mănăstirii îl simți și oftă odată cu el. - “Și cum? Cum de a ajuns omul ăsta infernal în mănăstire?! Cine a putut primi aici un asemenea specimen?!”..., întrebă indignat la culme omul nostru.
Părintele își ridică din nou liniștit privirea din pământ și fără să clipească, uitându-se în ochii omului, îi spuse întrebându-se parcă pe sine:
- “Da, oare ce l-o fi îndemnat s-o facă?... Asta și noi, monahii, l-am întrebat de la-nceput după ce s-a mărturisit. Ce oare l-a determinat s-o facă? Da... Da... Să vină aici la mănăstire, după viața aia atât de cumplită pe care o trăise până atunci și care părea că-i adusese fericirea!”
- “Și ce a răspuns?”, întrebă și mai intrigat omul nostru.
- “A răspuns ”, spuse părintele, parcă murmurându-și cuvintele... “A răspuns că-n viața lui de până atunci a putut călca totul în picioare în afară de un singur lucru.” Aici monahul respiră adânc ca să poată duce povestea mai departe. “Dar un singur lucru, da, așa a spus băiatul, un singur lucru părea că-l cheamă din depărtare cu o infinită durere, da, durere... chiar așa ne-a spus, cu o cumplită durere ce creștea mereu, mereu cu oricare faptă rea pe care-o făcea. Peste el peste lucrul acela... peste durerea aia cumplită
n-a putut să treacă nicicând!”
- “Peste ce?”, întrebă, de data asta curios la culme, și uitându-și parcă pentru o clipă întreaga-i revoltă, omul nostru.
- “Peste imaginea pe care a văzut-o când era mic prin ușa întredeschisă ce ducea în altă cameră. Acolo, ne-a povestit el plângând, a zărit-o pe mama lui, stând în genunchi în fața unei icoane. Da, în fața unei icoane”, repetă părintele ca pentru sine, accentuând cuvântul icoană. “Peste asta... peste asta... peste imaginea mamei lui stând în fața icoanei n-a putut trece nici când!”
Omul din fața lui amuți. Întrebările pe care voia să le mai pună zăceau ca niște frunze moarte pe care vântul de toamnă le alunga deja din curtea mănăstirii. Monahul își ridică din nou privirea din pământ și, uitându-se la omul din fața lui, îi spuse, de data asta fulgerându-l cu ochii unei alte lumi: “De aceea nu este important ce fac ei astăzi, ci cum stăm noi acum!” CA SĂ AIBĂ EI, ÎNTR-UN TÂRZIU, UNDE SĂ SE-NTOARCĂ!
Din volumul “Omul liber” autor DAN PURIC
