În manualele şcolare, abordându-se tema originii poporului român, se foloseşte termenul romanitate (procesul romanizării locuitorilor şi de la nord de Dunăre). Nu se poate concepe o scindare între formarea poporului şi a limbii, prin care comunică vorbitorii, locuitorii unui anumit spaţiu geografic (Dacia, Dacia romană), românii (noţiunile de stat şi chiar de popor fiind explicate de istorici!)
Ceea ce este important constă în simultaneitatea formării poporului şi a limbii. Revenind la termenul folosit în legătură cu limba română, date fiind asemănările cu limba latină (după cei mai mulţi cercetători), latina vorbită de coloniştii care au fost aduşi în Dacia cucerită (105-106 d. Hr.), se foloseşte sintagma latinitatea limbii.
Noi, în modul în care am încercat să aducem unele informaţii lingvistice, am pornit de la genericul rubricii, întrebându-ne retoric (interogaţia fiind îmbrăcată în straie de dragoste: eu mamă spun, dar aud că spun ţară!)
Autohtonie (dacitate) şi latinitate înseamnă în noţiuni de specialitate substratul şi stratul limbii române… Stratul limbii a însemnat raportarea (prin comparaţie) la limba română contemporană. Orice comparaţie presupune doi termeni (limba latină şi limba română, ca limbă romanică). Deci, ca adjectiv este folosit termenul din familia lexicală: Roma, roman, romanitate, romanic.
Desigur că vă amintiţi, stimaţi cititori, despre rubrica în care am adus mulţumiri Divinităţii, întrucât am încheiat multele tablete dedicate stratului latin al limbii române, articole concepute în săptămâni adunate într-o perioadă de 25 de luni.
Credeţi că nu ştiam ce ne aşteaptă? Ne asigurau lingviştii că urmează adstratul (adică ce se adaugă la substrat) şi la strat. (Ne-am spus la „cap de rând", Doamne, ajută!)
Dar, procesul cronologic ne-a atenţionat: nu e permis să întrerupem mersul firesc al etapelor formării limbii române.
Atunci am cerut înţelegere din partea cititorilor… Până la influenţe au fost aproximativ patru secole.
Prin comparaţie, din latina nord-dunăreană şi cea vorbită în zona balcanică s-a creat limba română comună (un idiom abstract, dar inevitabil!).
Aici suntem! Dar ne întoarcem? Nu!... Folosind şi noi metoda comparativ-istorică, expunem asemănările şi deosebirile dintre dialectele limbii române comune.
Am prezentat un text din dialectul istroromân, despre oieri, urmează ca săptămâna viitoare să oferim un text dacoromân, precum şi graiurile acestui idiom, diferenţele regionale (regionalismele) pe care le întâlnim şi în operele literare studiate la şcoală… să ne amintim numai de Ion Creangă şi de „romanul copilăriei universale", „Amintiri din copilăriei".
