De peste un sfert de veac ne străduim să introducem democraţia adevărată pe uşa din faţă şi nu reuşim. De altfel nu suntem capabili să confecţionăm o astfel de democraţie naţională, valabilă pentru întreaga societate, pentru întregul popor, întrucât, după cum se vede, de la o centralizare excesivă a elaborării ideilor, a modului de a gândi şi acţiona, de pe vremea dictaturii, am ajuns la o destructurare completă a organizării societăţii, după principiul, câte bordeie atâtea obiceie. Tradus, proverbul, în limbajul actual ar însemna „câte partide, atâtea democraţii". Din păcate, nici unul din partidele aflate pe eşichierul politicii româneşti n-a reuşit să încropeze şi să promoveze un model de democraţie mai apropiată de cea autentică, motiv pentru care de atâta vreme românii, ca naţiune, şi România, ca ţară, se bălăcăresc în tot felul de surogate de democraţii, pe care le promovează, un partid sau altul, odată ajuns la putere. Deşi toţi sunt din acelaşi aluat, şi ce naşte din pisică şoareci mănâncă, ajunşi la guvernare, fac pe interesanţii, vor să dovedească faptul că ei sunt cu totul alţii. Că ideile lor sunt mai bune şi mai adevărate, şi atunci inventează tot felul de gogomănii politice şi ideologice, principii şi teorii ce n-au nimic comun cu legile de dezvoltare a societăţii, şi care aplicate la viaţa economică şi socială a ţării se potrivesc ca nuca în perete, adică adâncesc răul promovat de către predecesorii lor politici. Acesta este motivul pentru care ţara bate pasul pe loc. Mai mult chiar, a intrat într-un regres surd, din care nu ştim cum să ieşim. Impactul acestui mod de a concepe democraţia în România este devastator. Economia nu-şi revine din căderile ei prelungite, societatea este bulversată la toate capitolele, iar valorile fundamentale sunt aruncate la lada cu gunoi. De aici, jaf şi corupţie, evaziune fiascală, criminalitate generalizată, un asediu permanent la valorile perene ale societăţii, toate acestea având ca rezultat, dezagregarea climatului de viaţă românesc, dominat de un haos de nestăpânit. Evident, pe un asemenea sol, plin de buruieni şi total neprimitor nu pot creşte vlăstari viguroşi, ci numai bălării, adică o economie amputată şi controlată de grupurile mafiote, o societate a arbitrariului în care fiecare face ce vrea, nesupusă legilor şi principiilor, în care dreptul forţei ţine încă departe de noi forţa dreptului.
În cadrul acesta al harababurii organizate pare să se înscrie şi enigmaticele alegeri de lider PSD, care, dacă privim nu prea adânc în istorie, ele seamănă ca două picături de apă cu alegerea secretarului general al PCR, la al XIV-lea Congres, procedură totalitară foarte incriminată la acea vreme de către noi, toţi, dar reînviată şi agreată de către actualul activ de partid al PSD. Neliniştea noastră cu privire la copierea modelului de la „părintele tutelar" este cu atât mai mare cu cât este vorba de partidul de guvernământ, care va avea un cuvânt greu de spus în orientarea şi evoluţia societăţii româneşti, întrebându-ne, ce va urma după acest val de populism năucitor, dar înşelător în acelaşi timp, agreat pentru moment de către cei care au dus greul unei crize economice prelungite. Evident, ei se bucură de orice facilităţi pecuniare, oricât de mici ar fi ele şi pe care cei de la guvernare le strecoară abil, fie în plicul atât de stăveziu cu salariu, fie ca un neînsemnat adaos la mizerabila pensie, pentru ca apoi demnitarii noştri să-şi poată lua partea leului. Dar ce va fi după, din moment ce grija cea mare va fi îndreptată asupra „conducătorului iubit", ca imaginea lui să strălucească cât mai îndelung şi mai puternic pe bolta cerească al unui nou cult al personalităţii, sens în care vor fi concentrate toate energiile pesediste.
Cât despre ţară şi popor, credem că imaginile recente pe care le-am văzut din Coreea de Nord, cu liderul lor, sunt evidente. Dacă totalitarismul la care noi, românii suntem abonaţi prin felul nostru de a ne comporta şi manifesta, nu s-a săvârşit prin Ceauşescu, poate se va împlini prin Dragnea sau, cine ştie, alt lider al casei social-democrate, pentru că, nu-i aşa, poporul de ce altceva ar avea nevoie, decât de puţină pâine şi de cât mai mult circ? De ce ar avea el nevoie de bogăţie şi prosperitate, când acestea se află din plin în ograda liderilor săi, centrali sau judeţeni, aşa -zişii baroni, dar nu întâmplător, dintre care domnul Liviu Dragnea ar fi printre cei dintâi? De altfel, cum ar putea să se ocupe un lider, flămând şi fără haine pe el, cu pantofii rupţi şi scâlciaţi, de sărăcia altora, dacă el însuşi este copleşit de ea? Acum, după ce întreaga pesedime a fost chemată la urne, pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de liderul lor unic, poate să mai spună cineva că dl Dragnea nu este cel mai iubit fiu al PSD? Iar de aici până la cel mai iubit fiu al poporului nu există decât un pas. Cu toţii ştim că democraţia presupune pluralism în toate, inclusiv în desemnarea unui lider. Adică, unul din mai mulţi concurenţi. Pentru a păstra aparenţele, activul de partid al PSD ar fi trebuit să rezolve această situaţie, măcar de ochii lumii, tocmind, dacă nu s-a putut altfel, un candidat de paiaţe, care să salveze măcar ideea de pluralism. Să candidezi de unul singur şi să ceri în acest sens un scrutin naţional aparte, doar aşa ca să ne aflăm în treabă, te descalifică, pentru că mascarada se vede de la o poştă. Domnul Dragnea, a devenit într-adevăr, cel mai iubit fiu al PSD, din momentul în care a întrunit sufragiile a 97 la sută din cei care şi-au exprimat opţiunile, exact în aceeaşi măsură în care de fiecare dată reuşea şi Nicolae Ceauşescu la nivelul partidului său. De altfel, domnul Dragnea, putea scuti PSD-ul de acest scrutin, şi ţara de această cheltuială cu totul inutilă, pentru că, este lucru de la sine ştiut, că toate candidaturile de unul singur sfârşesc a victorie într-un procent între 97 şi 99 la sută. Şi apoi, ne întrebăm, din momentul în care ei şi-au făcut-o între ei, fără observatori imparţiali, cine poate garanta că scrutinul, care seamănă mai mult a referendum, este adevărat sau unul contrafăcut? Să presupunem, totuşi, că cifrele ar exprima adevărul, ne întrebăm, de ce acest scrutin a fost interpus înaintea apropiatului congres al partidului? Nu cumva teama de dezbaterile de aici l-a determinat pe interimarul lider să facă acest gest? La amintitul congres liderul Dragnea va merge fără nici cea mai mică emoţie, pentru că nimeni nu va mai avea curajul să-l înfrunte, din moment ce poporul PSD, de la mic la mare, l-a confirmat într-o astfel de majoritate covârşitoare. Nimeni nu-i va mai putea cere socoteală de cum a câştigat primul milion din feuda sa impresionantă, şi nici despre implicarea în referendumul din 2012, la care se pot adăuga, desigur, şi alte întrebări incomode cu privire la democraţia şi transparenţa pe care este dispus să le promoveze în guvernarea pe care o va prefigura.
Dacă ceea ce se petrece pe scena politică Românească n-ar influenţa destinul ţării, evident, n-ar trebui să ne îngrijoreze. Din păcate, domnul Dragnea şi ai săi ne vor marca destinul într-o guvernare pe care nu o putem vedea mai performantă decât cele care au fost sau care mai sunt. Iată cum apreciază în acest sens guvernarea românească postdecembristă cunoscutul economist, prof.univ. dr. Gheorghe Olah, de la Universitatea din Oradea, în recenta sa carte: „De ce nu este România o ţară dezvoltată?" Citez: „Guvernele democrate ale românilor, câte au fost, au fost întotdeauna slabe sau foarte slabe. Guvernele care nu sunt în stare să asigure nici măcar infrastructura necesară economiei sau să colecteze impozitele de la agenţii economici nu pot fi considerate, în nici un caz, guverne puternice. Cum am putea crede atunci că un astfel de guvern ar fi capabil să se implice profund şi în mod pozitiv în economie? Nu are cum. Slăbiciunea guvernelor româneşti este de notorietate".
Aşadar, cu liderii noştri, fie ai PSD, fie ai PNL, între care nu există nicio diferenţă, nici din punct de vedere economic sau comportamental, singura deosebire fiind starea lor de aşteptare, nu putem spera la nimic bun. Problema mare este ţara, căreia nimeni nu-i dă nicio importanţă. Pentru ea şi pentru prosperitatea ei nu se înghesuie nimeni să se zbată. Ea poate fi în cel mai bun caz o bună vacă de muls pentru cei care o guvernează.
