Emigrant în America (II) - Dumitru Golea, românul care l-a cunoscut pe românul maghiarizat Miklos Horthy

Dacă povestea lui Dumitru Golea, emigrant în America la început de sec. XX, a prezentat interes, cred că este potrivit să prezint câteva detalii din viaţa acestui tânăr curajos, originar din inima Ardealului.

Dumitru Golea, din comuna Bahnea, a fost un tânăr obişnuit, unul dintre sutele de mii de tineri ardeleni, crescuţi într-un sat în care oamenii trăiau respectând cu sfinţenie cutumele satului, biserica şi datinile străbune.

Strămoşii familiei Golea au trăit ca iobagi pe moşia grofului Bethlen până în 1848. Nepoţii, printre care şi Dumitru Golea, ascultau poveştile tatălului, care multe se depănau, după cum bănuiţi, la crâşma din sat.

Redăm un fragment dintr-un alt izvor, o carte de aduceri aminte, scrisă de fratele lui Dumitru Golea, Nicolae Golea, o personalitate marcantă pe Valea Târnavelor la acea vreme, cu o figură de dac parcă desprinsă de pe Columna lui Traian: „La 1848 grofii Bethlen, Farkoş, ar fi chemat toţi oamenii de pe moşia lor, din Bahnea, Bernadea, Hidrifaia, Laslăul Mic, Laslăul Mare, Căpâlna, Suplac, Lepindea, Daia şi Tăuaş (Ceuaş azi), le-au luat contractele, au făcut o grămadă mare şi le-au dat foc. Contractele au ars şi aşa s-a desfiinţat iobăgia la noi în sat.(Nicolae Golea - „O viaţă închinată unui sat").".

Si amintirea continuă: „Bucuria de a ne fi ales cu pământul lucrat, a fost de scurtă durată. Impăratul Franz Joseph, tânăr şi de curând împărat, a înăbuşit revoluţia, iar grofii şi-au luat pământurile înapoi. E drept că iobagi n-am mai fost, dar nici mult mai bine nu am dus-o după aceea."

Tot din poveştile bătrânilor, relatate în cartea lui Nicolae Golea, aflăm că:

„Honvezii unguri umblau prin satele româneşti, unde prindeau, băteau, schingiuiau şi chiar omorau oameni. La noi l-au prins pe Dumitru Holom, care l-ar fi bătut pe administratorul grofului. L-au legat de coada cailor şi l-au târât în goana cailor pe drumul către Hidrifaia".

Documente certe despre strămoşi încep o dată cu primul Dumitru Golea, zis Gemu (1887-1978), un bărbat priceput şi harnic, cinstit şi de cuvânt, încât a ajuns să stârnească simpatia grofului Bethlen. S-a ajuns în situaţia că Gemu era ales primar (în imperiul austro-ungar!), «împotriva lui Bathori, .preferat de unguri».

Statutul acestuia a crescut şi prin modul în care înţelegea să ajute oamenii ca primar. Citez tot din Nicolae Golea, „O viaţă închinată unui sat": „Când venea perceptorul ca să încaseze dările de la oameni, Gemu îşi golea şărparul. Plătea darea pentru toţi ăia care nu aveau bani şi-i punea pe răboj ca să-i facă zile de lucru. Aşa oamenii nu aveau năcaz cu percepţia şi el îşi lucra pământul".

Dar să revenim la poveştile spuse de Dumitru Golea, de fapt amintiri din copilăria lui din sat.

„Când am crescut mai mari, de multe ori ne lua Moşu de mână, pe mine şi pe Vasilica, şi mergeam la Grofu.Noi ne jucam prin curte cu Adam şi cu Roza, copiii grofului, în timp ce bătrânii vorbeau de-ale lor. Când am crescut şi mai mare, pentru că mie-mi plăceau caii, mă luau Adam şi cu Horthy, să-i duc la vânat. La vânătoare nu făceau mare ispravă. Eu trebuia să strig când vine mistreţul, dar nu-l nimereau, apoi venea pădurarul şi împuşca unul ori doi mistreţi, cu care mergeau apoi acasă mândri.

Horthy era Horthy Miklos, care mai târziu a devenit regentul Ungariei şi care venea mereu la noi în sat, la Bethlen Adam, cu care era prieten. Grofu nostru avea un castel şi-n Cluj, unde se duceau mereu. Horthy vorbea româneşte, ca şi Adam. Chiar şi grofoaia, mama lui Adam, înţelegea româneşte. Tatăl lui Horthy a fost ungur, dar mama lui era româncă. Peste ani, m-a mirat că Horthy, în cartea lui „Ein Leben für Ungarn", nu aminteşte nimic nici de prietenia lui cu Adam, nici de vizitele lui la Bachnea şi nici că mama lor ar fi fost româncă şi că ar fi ştiut româneşte. "

Deşi s-a mai vehiculat în diverse publicaţii ideea despre originea lui Miklos Horthy, de această dată informaţia pare greu de combătut. Ar fi imposibil de crezut că un om cu experienţă de viaţă ca Dumitru Golea, la bătrâneţe, depănându-şi amintirile, ar spune lucruri neadevărate.

De-alungul întregii sale mărturii despre satul natal răzbate rostul vieţii dus de la o generaţie la alta : lucratul pământului şi creşterea animalelor. Ritmul acestora era întrerupt la sărbători şi când la Bahnea se organizau târguri de animale, unde se strângeau oameni din toate comunele învecinate, ba chiar şi din zona Braşovului, Sibiului şi Alba Iulia. Pentru tineri, târgul era foarte important pentru că atunci se desfăşurau şi jocurile populare rămase de la strămoşi şi continuate întocmai. Iată ce povesteşte copilandrul Dumitru Golea despre jocurile din Bahnea şi satele din jur:

„După ce am ajuns la 13-14 ani, mergeam şi eu în şezătoare şi mi-am găsit şi o drăguţă, pe Ana lui Zugău. M-am învăţat să joc şi am devenit un jucăuş mare. Mai târziu de multe ori am purtat eu jocul. Când am ajuns la 17 ani am devenit vătaful feciorilor. Asta însemna că eu angajam locul unde jucam, angajam diplaşii (muzicanţii), îi plăteam şi strângeam banii de la feciori. Jocul îl aveam mai mult în şura lui Cândic, vecinul. Sura nu era podită. Apoi organizam clăci cu fetele, feciorii, de unde căpătam plata şi ne acopeream şi alte cheltuieli. Jocul românesc este foarte frumos. El are 12 ponturi, pe care vătaful trebuie să le ştie şi diplaşul trebuie să fie atent la zurgălăii chizaşului şi să zică după ei şi apoi toate perechile intrau în joc şi jucau după zicală (muzică). Când unul nu mergea în ritm cu noi, îl scoteam din cerc şi el trebuia să joace, dacă vroia, pe margine ca să mai înveţe şi să nu-i încurce pe ceilalţi. Nu multă lume ştie ce-i jocul românesc. Ei cred că-i destul să ţopăi după melodie, dar nu ştiu că trebuie să-ţi foloseşti degetele de la picioare, ori călcâiele ori piciorul întreg, după joc şi zicală. Pe struna întâi îţi foloseşti degetele, pe struna doua călcâiele, pe struna treia te foloseşti de întreg piciorul".

„De multe ori la jocul nostru veneau toţi domnii, adică groful cu toată familia şi prietenii lor şi se uitau cum jucam. Rar se duceau la ungurii lor, care nu aveau joc atât de frumos. La jocurile astea nu aveam necazuri. Nu erau feciori beţi sau certuri. Singurele necazuri pe care le mai aveam câteodată erau cu ungurii, care mereu vroiau să ne ia locul nostru, că era mai bun, dar niciodată nu i-am lăsat să se apropie de el".

Frumuseţea jocului românesc a rămas până în zilele noastre, formaţiile de dansuri româneşti cutreierând şi azi prin America şi nu numai.

Faptul că Dumitru Golea era un foarte bun dansator încă de copil, i-a folosit mai târziu,în peregrinărie lui pe continentul american, reuşind ca o perioadă de timp să-şi câştige existenţa cu ele, sau chiar ca profesor de dans, căci, spunea el, „dacă ştii jocul românesc, poţi să joci orice dans".

Iată ce ne povesteşte:„Jocul românesc m-a făcut pe mine oblu, drept, cu trupul subţire, aşa că în America, când am început să organizăm cu Nick Boilă jocuri româneşti, mi-a venit uşor. Era ca acasă. Cu jocul românesc în America făceam show business. Umblam din oraş în oraş şi dădeam reprezentaţii, cu afişe şi cu bilete vândute din vreme. Nick Boilă era mare organizator. Undeva la Hollywood trebuie să se găsească filme cu jocurile noastre, făcute de specialişti şi care s-au făcut la cererea lui Boilă."

Ar mai fi multe de povestit atât despre satul (generic) la început de secol XX, despre familia, copilăria şi viaţa departe de casă a lui Dumitru Golea Goldy.

Dacă despre cei plecaţi din Ardeal în America la început de secol XX şi care s-au stabilit acolo, sunt puţine mărturii scrise, exodul românilor de azi îşi va arăta urmările adevărate poate peste 50-100 de ani.

Oricât de departe de ţară eşti plecat, oricâte succese profesionale şi personale ai acumulat, va veni o vreme când copilăria petrecută cu părinţii sau bunicii, într-un sat românesc, unde natura şi omul trec împreună prin viaţă, reapare în minte şi suflet.

Şi atunci, nu avea dreptate ardeleanul nostru de geniu, Lucian Blaga, când spunea, că „veşnicia s-a născut la sat"! şi nu doar veşnicia s-a născut acolo, ci şi însuşi timpul, libertatea, umanitatea.

 

FOTO: Dumitru Golea, în 1964, în vizită la casa părintească din Bahnea, împreună cu Lucia, nepoata sa cea mai mică

 

Lasă un comentariu