Între țărână și veșnicie

A trăit odată un rege al Spaniei, care era foarte mândru de strămoșii săi și care era cunoscut pentru cruzimea sa față de cei mai slabi decât el.

Într-o zi, pe când călătorea cu suita sa pe o câmpie din Aragon, unde cu ani în urmă, murise tatăl lui în luptă, întâlni un om care scotocea într-o grămadă de oseminte.

- Ce faci aici? întrebă regele.

- Când am aflat că regele Spaniei vine încoace, am hotărât să adun oasele răposatului vostru tată și să vi le dau. Dar, oricât aș căuta, nu le pot găsi, căci sunt exact la fel cu ale țăranilor, ale oamenilor săraci, ale cerșetorilor și ale sclavilor care au murit tot aici. Nu e nicio deosebire.

Auzind acestea, regele a rămas pe gânduri, luptat fiind de conștiință, care a început să lucreze ca un vierme neadormit.

Trăim, ne zbatem și la urmă vine moartea. Iată un stih pe care îl rostim în rânduiala înmormântării:

„Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ și cenușă; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare, cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?”

Lasă un comentariu