S-a săpat încă un an pe fruntea ta, îndreptată cu tristeţe către câmpiile cu lanuri din ce în ce mai puţine, către pădurile ciuntite şi către copiii plecaţi în pribegie. Pe obrazul tău frumos, lacrimile nu se mai usucă de ceva vreme, vărsând în mare amarul unor timpuri pe care le-ai vrea cât mai curând uitate. Se aprind focuri în jurul tău, că nici nu mai ştii în ce direcţie să priveşti, sperând ca oştenii tăi să fie tot atât de vajnici şi de gata să îţi sară la hotare cum erau odată, când faptele lor de vitejie uimeau o întreagă lume. Dacă te simţi singură, dacă te simţi părăsită, dacă ţi se pare că haosul alunecă din ce în ce mai adânc în trupul tău, nu dispera, Românie! Lângă inima ta, bat inimile noastre, ca una! La prima ta chemare, copiii ţi se vor întoarce, pădurile vor prinde a creşte la loc, iar livezile şi câmpiile se vor umple de rod, răsplătind răbdarea şi cuminţenia pământului care i-a plămădit.
La mulţi ani, România mea, „ţara mea de glorii, ţara mea de dor", mulţi ani în care să-ţi fie chipul pururi zâmbitor, să-ţi fie braţele pline de flori, să-ţi fie pruncii dolofani şi învăţaţi, să-ţi fie „casa-casă şi masa-masă" şi fie ca-n veacul veacului să nu te ruşinezi de cei pe care i-ai crescut la sân! La mulţi ani, patria sufletului meu, ce mi-ai răsplătit viaţa cu munţii tăi bogaţi, cu apele tale repezi şi limpezi, cu câmpiile roditoare şi dealurile înzestrate cu livezi şi vii, gândurile mele nu se vor depărta niciodată de tine, paşii mei vor cânta mereu când vor atinge pământul tău, chiar dacă acesta se va transforma în noroi, iar visele mele cele mai frumoase te vor broda în culorile curcubeului pe pânza unui viitor plin de lumină. La mulţi ani, România mea!
