De ce, aproape niciodată, produsele româneşti (exceptând, poate, cele agricole) nu au putut concura cu cele din ţările dezvoltate? La fel, inflaţia noastră cu a lor; balanţele lor de plăţi cu cele ale noastre şi, pe cale de consecinţă, standardul lor de viaţă în raport cu al nostru? Specialiştii în materie ne oferă, invariabil, aproape acelaşi răspuns, la întrebările de mai sus: lipsa eficienţei. Am produs mult (mai ales înainte de '89), dar cu costuri mari. La noi, adeseori, s-a încurajat indolenţa (vorba sloganului „Timpul trece, leafa vine…"), dar şi prejudecata nenorocită că „Merge şi aşa!". Adică să lucreze în doru'lelii. Urmarea: în România se produce extrem de scump, în condiţiile în care piaţa muncii este extrem de ieftină. De aceea - apreciază aceiaşi specialişti - întreprinderile româneşti nici nu se pot gândi să plătească salarii lunare, ca în Europa de Vest, iar forţa de muncă să nu poată fi cumpărată decât cu cel mult (în medie) 300-400 de euro pe lună.
Oare, va mai „Merge şi aşa!" multă vreme? Depinde de noi, dar mai ales de cei care hotărăsc (ar trebui s-o facă) soarta economiei româneşti!
