Stimate Elie Wiesel,
La sfârşitul lunii iulie 2002 aţi revizitat oraşul dvs. natal, Sighetul Marmaţiei, din România, şi aţi retrăit atât amintirile frumoase din perioada copilăriei, cât şi amintirile dureroase privind tragedia deportării în lagărul de exterminare nazist din Auschwitz (1944).
Cu această ocazie aţi spus locuitorilor din Sighetul Marmaţiei următoarele: «Cei mai mulţi dintre dvs. v-aţi născut după aceea. Tot ce s-a întâmplat atunci nu este responsabilitatea dvs. Poate că părinţii şi bunicii dvs. mai trăiesc. Duceţi-vă acasă şi întrebaţi-i cum era atunci când aici, la Sighet, trăia o comunitate evreiască prosperă, şi cum acum nu mai este niciun evreu! Întrebaţi-i cum s-au simţit după acea noapte, după 1944, dacă au dormit bine după aceea».
Deci, doriţi ca băiatul meu să mă întrebe ce am făcut eu în 1944, când trupele nemţeşti şi ungureşti v-au trimis la lagărul de exterminare nazist de la Auschwitz. Doriţi să ştiţi dacă «am dormit bine după aceea». Acum, în 2002, găsesc afirmaţiile dvs. foarte jignitoare. Ştiţi foarte bine ce s-a întâmplat cu populaţia românească din Sighet între 1940-1944, deoarece, citindu-vă memoriile, înţeleg că vă place istoria. Să mergem împreună în timp şi să analizăm ce am făcut eu, şi ce aţi făcut dvs. în perioada 1940-2002.
Eu m-am născut în 1922, în Sighet. Părinţii mei fuseseră împroprietăriţi în 1925, după Reforma agrară, şi trăiau destul de bine din munca pământului şi creşterea animalelor, fiind bine văzuţi în comunitate, că ţărani înstăriţi. În 1939, am urmărit cu frica miile de refugiaţi din Polonia care au trecut prin oraşul nostru. Aveam 17 ani atunci şi înţelegeam că ceea ce se întâmplă în Polonia era foarte grav. Părinţii mei căutau să mă liniştească, spunându-mi că Anglia şi Franţa ne vor apăra! Dar, la sfârşitul anului 1939, Polonia era împărţită între Germania şi Rusia, timp în care Franţa şi Anglia au stat şi s-au uitat, şi nu au făcut nimic!
În urma Pactului Molotov-Ribbentrop, pe data de 26 iunie 1940, Rusia a dat un ultimatum României, să evacueze Basarabia şi Bucovina de Nord. După cum ştiţi foarte bine, comuniştii ruşi imediat au activat Coloana a V-a din Basarabia şi Bucovina de Nord, formată din minorităţile ostile guvernării româneşti (ruseşti, ucrainene şi evreieşti), care au ucis mulţi români civili, autorităţi româneşti şi trupe româneşti care se retrăgeau. În urma acaparării de către comuniştii ruşi a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, peste 350.000 de români au devenit refugiaţi. 200.000 de români au fost deportaţi în Siberia şi peste 150.000 de români, în special cei care în 1918 au militat pentru Unirea cu România, au fost exterminaţi. Noi, românii din Sighet, am trimis bani şi ajutoare refugiaţilor români din aceste provincii româneşti furate de ruşi. Poate vă aduceţi aminte că şi prin Sighet au trecut câteva sute de refugiaţi români din Bucovina de Nord.
Acum, la rândul meu, vă întreb: dumneavoastră, familia dumneavoastră şi comunitatea dvs. evreiască din Sighet, ce aţi făcut pentru aceşti refugiaţi români? Cum aţi dormit între 26-27 iunie 1940, când atât de mulţi români au suferit cumplit?
Din păcate, peste puţin timp, la o lună şi jumătate după tragedia din Basarabia şi Bucovina de Nord, a venit şi rândul nostru, al românilor din Sighet, să suferim. Pe data de 30 august 1940, în urma Dictatului de la Viena impus de Hitler, România a fost forţată să cedeze Ungariei Transilvania de Nord, inclusiv oraşul Sighet. Peste 300.000 de români au devenit refugiaţi sau au fost expulzaţi, mii de români au fost bătuţi şi omorâţi. Prigoana autorităţilor ungureşti împotriva românilor a fost cumplită. După cum ştiţi foarte bine, dle Wiesel, o mare parte din populaţia românească din Sighet a fost nevoită să se refugieze în România. Cei care au rămas au fost terorizaţi (bătuţi, închişi, omorâţi), de către autorităţile ungureşti. În perioada 1940-1944, peste 50.000 de români au fost omorâţi de autorităţile ungureşti în Transilvania ocupată. Îmi amintesc cum în primele zile când au intrat trupele ungureşti în Sighet, comunitatea ungurească şi evreiască din oraş era foarte fericită, pentru că «s-a terminat cu ocupaţia românească».
În cartea, „All rivers run to the sea" singur declaraţi: „O consecinţă a fost aceea că Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populaţia a salutat cu bucurie primele unităţi motorizate ale armatei ungare: trupe pe bicicletă. Şi mama mea s-a bucurat de schimbarea naţionalităţii. Pentru ea aceasta a însemnat o întoarcere la copilărie, fiind recunoscătoare lui Dumnezeu". (pag. 28)
Aşa că, acum, la rândul meu, vă întreb, dle Elie Wiesel, cum aveţi tupeul şi lipsa de omenie să mă întrebaţi cum am dormit în 1944, când, între 1940-1944, nu aţi făcut nimic pentru familia mea, care a suferit cumplit în urma teroarei ungureşti.
De ce acuzaţi pe românii din Sighet că nu au făcut nimic pentru comunitatea evreiască, când ştiţi foarte bine că românii din Sighet, din 1940 şi până în 1944, au suferit cumplit sub teroarea administraţiei ungureşti, erau oropsiţi şi nu aveau puterea politică şi militară să facă ceva.
Dle Elie Wiesel, la rândul meu, vreau să ştiu cum v-aţi simţit după august 1940, când românii din Sighet au fost prigoniţi şi omorâţi de autorităţile ungureşti. Vreau să ştiu dacă, după august 1940, «aţi dormit bine».
Dar să continui amintirile despre Sighet. În 1941, autorităţile ungare au dat afară familia mea de pe pământul pe care îl obţinuse în urmă Reformei agrare din 1925. În septembrie 1941, am ajuns refugiaţi la Ploieşti, la un unchi al mamei. În anul 1943, când aveam 21 de ani, am fost înrolat în Armată Romană. Până în 1944 am luptat pe frontul rusesc, din 1944 am luptat pentru eliberarea Transilvaniei de sub unguri, şi în 1945 mă aflam cu trupele româneşti la graniţa Ungariei cu Cehoslovacia.
Împreună cu familia mea, m-am întors la Sighet în primăvara anului 1946, la vârsta de 26 de ani, după o absenţă din Sighet de 5 ani. Ne-am întors la pământul nostru şi cu greu am încercat să ne refacem viaţa. Casa noastră am găsit-o distrusă şi tot ce lăsasem fusese furat de vecinii noştri (!) din Sighet.
După cum ştiţi şi scrieţi în cartea „All rivers run to the sea", după 1944, trupele ruseşti au pus ca şefi ai poliţiei, închisorilor şi lagărelor de muncă obligatorie pe o mulţime de tineri evrei comunişti. „Armata Roşie a dat poliţia pe mâna unor tineri evrei comunişti întorşi din Bucureşti. De asemenea şi lagărele de muncă şi închisorile au căpătat şefi similari. În cine altcineva să fi avut ruşii încredere? (unul dintre aceştia, Aczi Mendelowics, a devenit mai târziu Amos Monor, şeful formidabilului Serviciu Secret israelian, Shin Beth". (pag. 147-148). Aceşti comunişti evrei au început o adevărată teroare împotriva a tot ce era românesc.
Începând cu primăvara anului 1947, în închisoarea din Sighet, pe care cred că v-o amintiţi deoarece era o clădire impozantă, construită la 1897, au început să fie închişi duşmanii poporului şi ai noii societăţi.
După abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, comuniştii au venit la putere în toată România. La închisoarea din Sighet a fost adus mai întâi Lotul Visovan, compus din 18 elevi şi studenţi maramureşeni arestaţi de comunişti (ştiţi foarte bine cine au fost aceşti comunişti
în Sighet). Pe urmă au urmat foşti miniştri, militari, academicieni, profesori universitari, ziarişti. Printre ei se numărau Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) Brătianu, Gheorghe Brătianu, Mihai Manoilescu, Aurel Vlad, Daniel Ciugureanu, Ioan Pelivan, Constantin Argetoianu, generalii Mihail Racoviţă şi Ion Rascanu, preoţi greco-catolici şi romano-catolici, precum Ioan Suciu, Anton Durcovici, Traian Frenţiu, Vasile Aftenie. Toţi aceştia şi mulţi alţii au murit în închisoarea de la Sighet.
Cu ce i-aţi ajutat, dle Elie Wiesel, pe aceşti români exterminaţi de teroarea comunistă? La vremea respectivă eraţi la Paris şi aţi fi putut ridica glasul despre holocaustul roşu, care a exterminat peste 1.200.000 de români în lagărele de exterminare răspândite pe întreg teritoriul României!
Holocaustul roşu a durat, în România, din 1946 până în 1989. În toată această perioadă, ce aţi făcut, dle Elie Wiesel, pentru români şi România în care v-aţi născut, «cum aţi dormit: bine»?
Şi cum se face că, în 2002, când aţi revizitat casa natală din Sighet, nu v-aţi oprit şi la muzeul holocaustului roşu din Sighet, care se află aproape de casa dvs.? De ce nu aţi avut curajul să vedeţi prin ce teroare şi tragedie au trecut toţi cetăţenii României (români, unguri, evrei, germani etc.) în perioada 1944-1989?
Dle Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi purtătorul a U.S. Congressional Medal of Honor, de ce nu aţi găsit potrivit şi cuvenit să depuneţi o floare la Sighet, în memoria celor exterminaţi în timpul holocaustului roşu?
Prin această atitudine a dvs., toţi acei martiri ai neamului românesc au murit pentru a doua oară! «Aţi dormit bine după aceea», dle Elie Wiesel?
Viaţa mea după 1946 a fost un coşmar. Trupele ruseşti şi ţinerii comunişti la putere în Sighet terorizau populaţia, iar în 1950 au început colectivizarea. În 1951, împreună cu alţi ţărani înstăriţi, am fost arestaţi şi judecaţi ca duşmani ai poporului, şi trimişi la lagărul de exterminare de la Canal, din Dobrogea. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu am supravieţuit! După ce am fost eliberaţi, mi-am continuat viaţa mizerabilă în România sub dictatura comunistă.
Prin intermediul ziarului „Meridianul Românesc" vă trimit această scrisoare, dle Elie Wiesel.
Vreau să ştiu: în toţi aceşti ani, din 1945 până în prezent, ce aţi făcut pentru cetăţenii români (români, unguri, evrei, germani etc.), terorizaţi şi exterminaţi de holocaustul roşu?
Vreau să cunosc: când ştiaţi că noi suferim aşa de cumplit, cum puteaţi să dormiţi bine la Paris, Florenţa, New York, Washington D.C.?
Cu stimă, Gheorghe Dima,
concetăţean din Sighet
