ACTUALITATEA LUI EMINESCU

Cel care a urmărit incendiarele articole ale Înaltului Domn al Limbii și al Poeziei Românești, Mihai Eminescu, publicate în ziarele și revistele vremii, făcându-și debutul publicistic în presa transilvăneană („Albina", „Familia"), scriind, apoi, în cea ieșeană („Convorbiri literare", „Curierul de Iași", „Fântâna Blanduziei"), apoi în cea bucureșteană („România liberă"), dar mai ales Ia „Timpul", de pildă, lesne își poate da seama ce răspuns s-ar putea da la întrebarea: ce a reprezentat publicistica lui Mihai Eminescu, pe vremea aceea, cu ecouri până în ziua  de azi? Să fie acea „corvoadă acceptată", cum era înclinat să creadă chiar Alexandru Vlahuță, „un calvar", după cum ar reieși „din scrisorile sale și din mărturisirile prietenilor"? Poate că unii ar fi tentați să încline spre aceste considerente, determinați de acel răspuns dat unui prieten, care-l întreba: „Ce mai faci, Mihai?", la care poetul, sigur obosit, sigur apăsat de cerințele timpului pentru „facerea" și tipărirea unui ziar cum era „Timpul", după unele mărturisiri, ar fi răspuns: „Aștept telegramele «Havas», ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc!".

Parcurgând, însă, publicistica lui Mihai Eminescu, ne dăm ușor seama că pe lângă aceste adevăruri incontestabile, „bunurile materiale ocolindu-l", ca de obicei, pe poet, fără tăgadă, iar timpul de după el a confirmat acest lucru, munca obositoare, supusă unei încordări continue, cea a responsabilității, zi și noapte, într-o redacție, făcea parte din destinul unui poet genial, cu ochiul conștiinței deschis asupra realității timpului său (doar lucra tocmai la „Timpul"!), în care trăia. Acea „conștiință fără greș" - cum spunea Valeriu Râpeanu - considera ziaristica „mult mai mult decât o simplă îndeletnicire remuneratorie și temporară". Sub pana lui, exercitarea acestei munci

 pline de responsabilități devenea „exercitarea unei profesii într-o adevărată și permanentă profesiune de credință", însoțită de „talentul său unic și de o cultură neobișnuită pentru vremea sa,  de dragostea față de popor, față de istoria națională (...), față de ființa neamului nostru".

 Erau, în expresiile geniului său, suferințele celor din jur, convingerile lui ferme, ceea ce-l determina pe Nicolae Iorga, în anul 1905, să afirme, citindu-i publicistica, faptul că „n-a fost numai poet, fiind, totuși, și poet în toate", deosebindu-se de șirul înaintașilor.

Cunoscător al Transilvaniei, din periplul lui, la cei doar 16 ani, spre Blaj - „Mica Romă", cum saluta orașul de pe Hula din preajma lacului Chereteu, când a poposit și la hanul „Calul Alb" din Târgu-Mureș, a scris despre lupta românilor transilvăneni, pe tărâm politic și cultural. Referindu-se  la ziarul unguresc „Bukaresti Hirodo", Eminescu scria: „Ziarele ungurești din Ungaria și din Transilvania, dacă ar putea, i-ar sorbi pe români într-o lingură de apă!". A iubit Basarabia, „sora noastră cea mezină", „furată, trădată mereu". „A vorbi despre Basarabia - scria Eminescu - e una cu a protesta contra dominațiunii rusești (...) Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru, cucerit cu plugul, apărat cu arma..." A protestat vehement, prin articolele sale, și la anexarea, de către bulgari, a părții din Dobrogea.

Eminescu nu scria din obligație, ci determinat de o realitate, vizând „clasa parazitară" „cu aer bolnăvicios de corupție, frivolitate, câștig fără muncă". Precum și azi!

Publicistica eminesciană constituie „o dezbatere de idei asupra societății românești", prin patriotism, „respingând orice formă de manipulare partizană și de anexare conjuncturală a istoriei al cărei făuritor era poporul", precizând că o politică „adevărat națională nu trebuie să se inspire decât din izvorul pururi în viitor al conștiinței țării", trăind „din propria viață națională."

Eminescu „a pledat pentru reforme esențiale", „pentru munca izvor al libertății și culturii, pentru progresul social, împotriva robiei materiale", pentru reformele „care aduceau «progres și luminare»", pentru o libertate și o democrație reale.

Azi, prin „stricata mașinărie a lumii", „...trebuie recunoscut, franc, - opinia aparține acad. Eugen Simion - că proza politică a lui Eminescu este eminentă, creatoare (în sens literar) în cel mai înalt grad, plină de idei și colorată de emotivitate și de imaginație, pe care nu știu câți alți gazetari români le-au putut egala. O citim azi ca pe o superioară epică de idei în care conceptul și invectiva împart confortabil același compartiment." Cuvinte care vin să le completeze pe cele ale lui Nicolae Iorga despre articolele lui, despre publicistica eminesciană, care „...aruncă puternice lumini către viitor, deschizând drumuri și mai departe generațiilor care vor veni pe urmă".

Publicistica eminesciană se identifică, înainte de toate, cu valoarea, fiind o oglindă fidelă a vremii sale, izvorând dintr-o credință fundamentală, „pe care a susținut-o - cum scria Nicolae Iorga - cu ardoarea talentului său, fără să facă nicio concesie conjuncturii", totul susținut „de freamătul gândirii, de limpezimea cristalină, de o vigoare stilistică ieșită din comun". Un exemplu edificator ar fi articolul „Influența austriacă asupra românilor din Principate". Publicistica lui înseamnă „convingerea venită dintr-o cunoaștere temeinică a istoriei noastre și a Europei întregi". Adversari ai lui Eminescu erau „îmbogățiții pe căi lăturalnice (n.n. - ca și azi!), supremul criteriu moral pentru el fiind munca". Detesta una dintre căile lesnicioase, mai ales în zilele noastre, nedemne de îmbogățire: politica! Iată cum îl vedea Eminescu pe un îmbogățit peste noapte: „Nimeni nu întreabă cum și-a făcut banii. Prin muncă? Printr-o inteligentă exploatare a unei ramuri de industrie? A făcut politică și, prin politică, a devenit bogat." Exact ca și azi!

Relevantă, în acest sens, este poziția lui în articolul „Icoane vechi și nouă", apărut în „Timpul" (ziarul la care a lucrat între 1877-1883) : „Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăcește și se stinge din zi în zi de mulțimea greutăților ce are de purtat pe umerii lui (...)". Referindu-se la clasa politică, Eminescu se întreabă: „Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața politică a statului? Ce caută acești oameni cari, pe calea statului, voiesc să câștige avere și onoruri? (...) Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă (...), cumulând câte trei-patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință? (...) Căci din două una: sau acești oameni sunt genii, și prin «calitatea» muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nicio valoare, nereprezentând niciun interes general, decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinși în întunericul ce li se cuvine". Ce mai seamănă ei cu puternicii clipei din zilele noastre!

Lucid pe terenul peren al ziaristicii, Eminescu scria „scrutând dimensiunea istoriei", „în timp și spațiu". Un exemplu? Viziunea lui asupra speculațiilor din linia întâi, „cu asupra de măsură a înmulțirii clasei advocaților". „Doi-trei avocați - spunea Eminescu -. adunați sub o căciulă, sunt de ajuns pentru a forma un partid politic..., pe când, în fond, lupta e pentru funcțiile și beneficiile de care dispune statul (...), pretextul, nu cauza turnirelor necavalerești din parlament și presă".

„El nu face vinovat pe unul sau pe altul, ci acea pătură intermediară, speculativă, neproductivă, bugetivoră, oricare i-ar fi originea etnică și socială, oricare ar fi fost proveniența ei". Ceea ce a dus, și duce și azi, la un „trai fără muncă (...), lefuri și sinecure (...), introducerea în țară a mii de consumatori străini (...), cu un cuvânt, lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor și clasele dirigente (...), lipsa de simț istoric și național". Exact ca și azi!

Cu vehemența din „Împărat și proletar", el biciuiește acea „greco-bulgărime" orășenească, pe fofilangiii care „se sustrag de la muncă - scria Eminescu -, care „sunt dar primejdioși statului". Toate acestea duc „unde suntem și am prefăcut o țară, cu trecutul ei cinstit, cu datinile ei oneste, într-un han de oaspeți străini, în care toată organizația s-a făcut în favorul străinilor și pentru a le face traiul cât de neted și de moale în țara nimănui, căci numai ca formă mai e a noastră". Ca azi, pe la noi!

Toate aceste realități, îmbogățiri fără muncă, prin furt din avuția națională, pauperizarea celor care trudesc cu adevărat, asupra cărora apasă biruri grele, pentru a susține „o pătură conducătoare înnămolită într-un trai exorbitant" al celor care au pus mâna pe „avere și onoruri pe calea statului", profitorii trăitori în lux. Ca și azi!

Eminescu avea o privire „globală asupra fenomenelor și a mentalităților care reapar și după o sută și mai bine de ani de când paginile sale au fost scrise", prin „adevărurile rostite cu o sinceritate fără fisură", venind mereu către noi, „ca o mustrare adresată celor de sus", incomodați de adevăr. O confirmă și una din susținerile

 lui: „Popoarele condamnate la nefericire, precum pare a fi al nostru, ajung la a renunța la individualitatea lor, ajung la dorința de a scăpa de ele însele". Valabil și azi pentru români!

Publicistica eminesciană înseamnă implicare, trimitere la istoria națională, la tradiții. Pamfletar înnăscut, Eminescu dovedește, prin publicistica sa, că, între poezia lui și publicistică, „nu există hotare despărțitoare, ci o concepție unică" a unei „gândiri organice", „de o desăvârșită coerență", acea „expresie integrală a sufletului românesc". Și de o uluitoare actualitate! Vă oferim o dovadă irefutabilă: „Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-și dă seama de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de lucruri: În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulțumiți cu mersul actual al lucrurilor. Sunt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare și de exasperare de cele ce se petrec zilnic. Și această indignare nu e decât prea justificată. Rușine chiar trebuie să-i fie unui român când se pronunță numele obscure ale acelor naturi catilinare cari formulează voința statutului său în paragrafe de legi, indignare câtă să simtă când vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură (...). Nimeni nu întreabă dacă-și țin făgăduințele ce le-au făcut înainte de-a fi aleși; nimeni nu întreabă  pe ce cale a fost cu putință ca asemenea oameni să iasă la suprafață..." (Mihai Eminescu, „Timpul", 22 februarie 1880).

Priviți doar ce se petrece, azi! Cât de actual este Eminescu, după 136 de ani de la cele scrise! 

Lasă un comentariu