Cultivarea intelectului. Intelectul e funcţia de cunoaştere a sufletului, prin el omul dobândindu-şi toate cunoştinţele. În legătură cu intelectul, grija omului trebuie să urmărească, în primul rând, cultivarea funcţiilor intelectuale: atenţia, memoria, gândirea, imaginaţia etc., iar în al doilea rând, dobândirea cunoştinţelor necesare pentru a înţelege lumea şi viaţa şi îndeosebi câştigarea cunoştinţelor şi învăţăturilor necesare pentru realizarea sa în societate. În acest scop, omul e dator să se străduiască din toate puterile ca să dobândească virtutea înţelepciunii, care constă în cunoaşterea voii celei sfinte a lui Dumnezeu şi aflarea mijloacelor celor mai potrivite pentru împlinirea acesteia. Omul e dator să se folosească de toate mijloacele pe care le are la dispoziţie pentru câştigarea cunoştinţelor profane, religioase şi morale, virtutea înţelepciunii dovedindu-şi prezenţa şi tăria în ierarhizarea şi sistematizarea acestor cunoştinţe după valoarea lor obiectivă. Căci dacă intelectul este făclia sufletului, această făclie trebuie să-şi îndeplinească efectiv rolul său de luminător al vieţii omului, răspândind lumina cea adevărată, care luminează, venind în lume, pe tot omul.
Cultivarea simţirii. Simţirea, emotivitatea sau afectivitatea are o importanţă considerabilă în viaţa omului, deoarece ea este izvorul tuturor acţiunilor sale morale. Din acest motiv, omul e dator să şi-o cultive, câştigându-şi, în primul rând, tăria necesară pentru stăpânirea stărilor sale emotive şi afectelor interne, ca: timiditate, mânie, ură, răzbunare şi altele. De asemenea, el are datoria de a-şi educa sentimentele şi pasiunile superioare, ca: iubirea de adevăr, de bine, de frumos, iubirea faţă de semeni, patriotismul etc. Desigur, cultivarea sensibilităţii cere în primul rând câştigarea stăpânirii de sine, deprinzându-ne să ne dominăm nu numai stările care declanşează imbolduri puternice spre săvârşirea unor fapte rele, ci şi pe acelea care, nefiind rele în sine, ne abat de la împlinirea unor importante datorii morale. În acest scop, omul trebuie să ia exemple de la acei oameni virtuoşi, care au devenit stăpânii tuturor afectelor şi pornirilor proprii (îndeosebi sfinţii), trebuie să facă exerciţii continue pentru dobândirea stăpânirii de sine, înfrânându-şi pornirile rele şi cultivându-şi pe cele bune, ca şi sentimentele superioare. În acest scop va trebui să medităm îndelungat asupra exemplului Mântuitorului Hristos şi al sfinţilor, de asemenea să ne folosim de mijloacele harice (Sf. Taine şi ierurgii), de rugăciune şi post.
Cultivarea voinţei. Voinţa e funcţia sufletească prin care omul se hotărăşte în mod liber să facă sau să nu facă o faptă, sau alege o faptă din mai multe alternative posibile. După învăţătura creştină, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu voinţă liberă, putând alege binele sau răul, dar în urma păcatului strămoşesc voinţa lui a slăbit, îndreptându-se mai mult spre rău decât spre bine, precum spune Sf. Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac" (Rom. 7, 19). Dar redobândind harul lui Hristos prin Sf. Botez, omul devine o creatură nouă, de acum voinţa lui putându-se hotărî în mod constant să aleagă binele. Faţă de voinţă, omul are datoria de a o cultiva, de a o întări, de a o lumina, propunându-i scopurile bune spre care ea trebuie să se îndrepte şi întărindu-o pe calea binelui prin deprinderi corespunzătoare. Voinţa trebuie astfel educată şi întărită, încât să aleagă totdeauna binele, statornicindu-se în gând şi faptă pe calea acestuia. Prin aceasta, omul se va deprinde să meargă pe calea virtuţii, devenind un caracter moral sau chiar o personalitate morală.
